Prepoziție
From Wikipedia, the free encyclopedia
În gramatică, prepoziția (< la praepositio < prae- „înainte” + positia „poziție”, cf. fr préposition) este un cuvânt din categoria cuvintelor gramaticale. Se caracterizează prin lipsa unui conținut noțional (datorită abstractizării și gramaticalizării ei), prin conținut semantic foarte abstract și insuficient, prin lipsa flexiunii și imposibilitatea de a fi parte de propoziție. Are funcția de a lega, într-un raport sintactic de subordonare, o parte de propoziție de altă parte de propoziție, a doua fiind un complement, un atribut, un nume predicativ sau un element predicativ suplimentar. Prepoziția, un eventual determinant abstract și cuvântul cu sens lexical care o urmează formează un grup sau o sintagmă numit(ă) prepozițional(ă)[1][2][3][4].
În gramaticile tradiționale, prepoziția este considerată o parte de vorbire[5], dar, din cauza caracteristicilor sale, unele gramatici actuale o consideră doar un instrument gramatical[6].
În unele limbi, prepoziției îi corespunde, cu același rol, postpoziția, de exemplu în limba maghiară sau în japoneză. Ponderea acestor elemente în exprimarea relațiilor de caz gramatical contribuie la plasarea limbilor pe scala sintetism–analitism[1]. Din acest punct de vedere, limbile cu declinare dezvoltată, în care ponderea prepozițiilor sau a postpozițiilor este relativ mică, sunt mai sintetice decât cele cu declinare mai redusă sau inexistentă, în care ponderea unor asemenea elemente este relativ mare. Astfel, în această privință, limbile romanice sunt mai analitice decât limba latină[7].
Limbile mai pot fi caracterizate și în funcție de recurgerea numai la prepoziții sau numai la postpoziții, ori după ponderea prepozițiilor față de postpoziții în limbile în care există ambele clase de cuvinte[1]. S-a observat că preferința pentru prepoziții este specifică unui anumit tip sintactic de limbă, cel SVO, în care complementul direct urmează verbul predicativ din structura predicatului, iar tendința de a folosi postpoziții este caracteristică pentru limbile SPV, adică cele cu topica dominantă subiect – complement direct – verb predicativ[8]. Limbi în care predomină prepozițiile sunt majoritatea limbilor indo-europene. În schimb, de exemplu în familia limbilor fino-ugrice și în cea a limbilor turcice se găsesc care preferă postpozițiile. Deși majoritatea limbilor indo-europene tind să folosească prepoziții, există totuși printre ele limbi în care sunt și câteva postpoziții. Astfel sunt, de pildă, latina clasică (ex. mortis causa „din cauza morții”[9] sau engleza, ex. ten years ago „acum zece ani”[8].