Declinare
From Wikipedia, the free encyclopedia
În morfologie, declinarea este schimbarea formei părților de vorbire nominale (determinanți abstracți, substantiv, adjectiv, numeral și pronume) cu scopul de a exprima, în funcție de limbă, diferitele genuri, numere și cazuri. Cazul este unul din mijloacele de a exprima funcțiile sintactice ale părților de vorbire nominale. Totalitatea formelor unui cuvânt parte de vorbire nominală formează paradigma acestuia[1][2][3].
Termenul „declinare” mai are, referitor la limbile flexionare, și sensul de clasă de substantive și de adjective care au aceleași forme pentru categoriile gramaticale. Astfel, în limba latină erau cinci declinări, iar în română sunt trei[4].
Declinarea este proprie numai unor tipuri de limbi. Termenul a fost folosit inițial pentru limbile flexionare, apoi s-a aplicat și limbilor aglutinante, deși există diferențe între cele două tipuri în ceea ce privește caracteristicile declinării. În limbile flexionare, unul și același afix exprimă în general mai multe categorii gramaticale proprii cuvântului[5], însă în cele aglutinante un afix exprimă de regulă o singură categorie gramaticală[2].
Din punctul de vedere al cazurilor, gradul de dezvoltare și importanța declinării nu este aceeași în diferitele limbi în care există. Examinând limbile indo-europene, de exemplu, se observă că în starea lor actuală, declinarea s-a păstrat în măsuri foarte diferite. De pildă, cele mai multe limbi slave (rusă, sârbă etc.) au o declinare relativ bogată. Printre limbile germanice, în germană, declinarea este mai dezvoltată decât în engleză, unde a dispărut aproape complet în comparație cu limba engleză veche[1]. În latină erau șase cazuri, dar în majoritatea limbilor romanice se declină numai unele pronume personale. Doar în limba română s-a păstrat mai mult din declinare. Cu cât a scăzut exprimarea funcțiilor sintactice prin cazuri, cu atât a crescut în aceasta rolul prepozițiilor și al topicii[6][3].