Cazul dativ
From Wikipedia, the free encyclopedia
În morfologia unor limbi flexionare și aglutinante, dativul (cf. termenul latinesc dativus, traducere a termenului grecesc cu sensul „caz referitor la actul de a da”[1]) este un caz gramatical (ex. I-am dat colegei tale cărțile de spaniolă[2]). Substantivul, alt cuvânt folosit cu valoare de substantiv sau pronumele care poartă morfemul acestui caz, denumește, respectiv reprezintă în mod tipic un animat sau un inanimat în favoarea sau în defavoarea căruia se efectuează o acțiune, are loc un eveniment sau există ceva. Din punct de vedere sintactic, un asemenea cuvânt îndeplinește mai ales funcția de complement indirect de atribuire, dar dativul mai exprimă o varietate de alte raporturi sintactice care depind și de limba considerată[3][4][5][1][6][7].
Sunt limbi flexionare cărora le lipsește declinarea sau păstrează numai urme ale ei. În gramaticile acestora nu este vorba de cazuri, prin urmare nici de cazul dativ. Astfel sunt, de pildă, limbile romanice, în afara românei, sau limba engleză. În aceste limbi, de regulă prepoziții sunt cele care exprimă raporturile sintactice exprimate de dativ.