Cazul genitiv
From Wikipedia, the free encyclopedia
În gramatică, genitivul este un caz care exprimă, în sensul cel mai larg, faptul că un obiect (în sens larg) este în raport cu alt obiect[1]. În modul cel mai tipic, genitivul exprimă un raport de posesie, este cazul în care stă posesorul, dar limbile în care există variază foarte mult în privința a ceea ce poate exprima[2].
Gradul de folosire a cazului genitiv poate fi privit în perspectivă diacronică (în devenirea sa istorică într-o anumită limbă) și în perspectivă sincronică (referitoare la starea actuală a limbii), comparând limbile între ele. În limbile indoeuropene vechi, care se caracterizau printr-un grad înalt de sintetism, genitivul era foarte activ, dar în urmașele lor se observă diferențe foarte mari în această privință, din cauza evoluției mai accentuate spre analitism a unora față de altele. Genitivul este foarte activ în majoritatea limbilor slave, dar este mai redus în limba germană, de exemplu, folosit în mod redus și în concurență cu un procedeu analitic în limba engleză[3].
În cazul limbilor romanice, dacă în limba latină, genitivul era cazul posesorului exprimat prin desinență a substantivului, a adjectivului și a pronumelor, ex. liber Petri „cartea lui Petrus”, în limba română s-a păstrat la articole, pronume și parțial la substantiv și adjectiv, iar în celelalte limbi romanice, de exemplu franceza, a dispărut total[4]. În funcție de limbă, cuvântul la genitiv se folosește cu sau fără prepoziție, existând prepoziții care cer genitivul[3].