Subiect (gramatică)
From Wikipedia, the free encyclopedia
În sintaxa tradițională, subiectul este acea „parte principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului”[1], adică este purtătorul acțiunii, întâmplării, stării, existenței, caracteristicii calitative sau cantitative exprimate de predicat[2]. Distingerea celor două părți de propoziție a fost făcută încă din Antichitate, pornind de la analiza structurii sintactice a limbajului de către diverși filosofi, cum ar fi Aristotel. De la el provine evidențierea cuplului subiect–predicat, definiția „despre ceea ce se spune ceva / ceea ce este spus”[3].
Gramatică |
Morfologie |
Parte de vorbire |
Sintaxă |
Cazuri |
Sintaxa propoziției |
Parte de propoziție |
• Atribut |
• Complement |
• Predicat |
• Nume predicativ |
• Subiect |
Sintaxa frazei |
Propoziție subordonată |
Încercările de a defini subiectul se fac prin raporturile sale cu predicatul, și nicio definiție nu este pe deplin satisfăcătoare[4], nici în cadrul unei singure limbi, și cu atât mai puțin există una generală. Grevisse și Goosse, autorii unei gramatici a limbii franceze, recomandă, dată fiind dificultatea de a defini subiectul, considerarea noțiunii de subiect un fel de postulat și identificarea sa prin întrebările care încep cu Qui est-ce qui ? „Cine?”, pentru persoane, și qu’est-ce qui ? „Ce?”, pentru ceea ce nu este persoană. Avantajul în franceză, față de română, este că și această din urmă întrebare se poate referi numai la subiect[5].
În cazul cel mai evident, subiectul este cel care efectuează o acțiune. În limbile cu declinare dezvoltată, subiectul exprimat printr-o parte de vorbire nominală este identificabil prin cazul său, care este totdeauna nominativul. De exemplu, în limba maghiară se distinge prin faptul că are desinența zero[6], pe când toate celelalte cazuri au o desinență efectivă. În gramatici ale unor asemenea limbi, în definiția subiectului gramatical se include chiar că este partea de propoziție care stă la cazul nominativ[6][7][8].
În alte cazuri, subiectul nu efectuează o acțiune, atunci când prin predicat, vorbitorul exprimă[9]:
- faptul că se întâmplă sau nu se întâmplă ceva cu subiectul: ro Mă doare capul[10];
- starea subiectului: hu A gyerek rosszul van „Copilului îi este rău”[11];
- existența sau inexistența subiectului: fr Il y aurait beaucoup de choses à dire „Ar fi multe lucruri de spus”[12];
- deținerea sau nedeținerea a ceva de către subiect: hr Svi mi imamo posebne zadatke „Noi toți avem sarcini aparte”[13];
- identificarea sau neidentificarea subiectului cu ceva sau cineva: sr Moj brat je inženjer „Fratele meu este inginer”[14];
- prezența sau absența unei însușiri a subiectului: ro Ei sunt veseli[10];
- asocierea sau neasocierea unei cantități subiectului: hu Az erdőben sok gomba van „În pădure sunt multe ciuperci”[11].
Subiect poate avea și un verb la un mod nepersonal, în general identic cu cel al predicatului:
- subiectul unui gerunziu: ro Venind acasă, mama s-a culcat[10];
- subiectul unui infinitiv: fr Je promets à Pierre de venir „Îi promit lui Pierre că voi veni”[15].
Verbul la un mod nepersonal poate avea și subiect propriu:
- subiectul unui gerunziu: ro Venind mama, el a plecat[10];
- subiectul unui infinitiv, în același timp complementul indirect al verbului la mod personal: fr Je dis à Pierre de sortir „Îi spun lui Pierre să iasă”[15];
- subiectul unui participiu: fr Le chat parti, les souris dansent „Când pisica nu-i acasă, joacă șoarecii pe masă” (literal „Pisica plecată, șoarecii dansează”)[16].