Război psihologic
From Wikipedia, the free encyclopedia
Războiul psihologic reprezintă, în sensul cel mai larg, aplicarea unor părți din știința denumită psihologie, în ducerea unui război. Războiul psihologic include utilizarea propagandei împotriva inamicului, alături măsuri militare operative care completează propaganda.[1]
Război Istorie militară | |||||
---|---|---|---|---|---|
Spațiu de luptă
Logistică
Liste
| |||||
Portal:Război v • d • m |
La baza războiului psihologic stă un principiu enunțat încă din sec. 5 î.e.n. de Sun Tzu în cartea sa Arta războiului, în care sublinia că „nu este nevoie să distrugi fizic inamicul, ci este suficient să îi distrugi voința de a lupta”.[2]
Războiul psihologic reprezintă metodele folosite și acțiunile întreprinse spre influențarea comportamentului și atitudinii combative a forțelor armate adverse și opiniei publice străine. Scopul este de a induce confuzii sau pentru a consolida atitudini și comportamente favorabile. Sunt direcționate spre emoții, motive, credință, curaj etc.. El induce o stare de tensiune, de hărțuială nervoasă, psihică, inițiată și întreținută cu scopul de a zdruncina moralul forțelor adverse și de a demoraliza populația[3]. Primele ținte pe care le are în strategie războiul psihologic sunt voința, acțiunea și discernământul. Fiecare din acestea pot fi anihilate prin prepararea unor inducții deturnate, capabile, în primul rând, să creeze obsesii colective care, de regulă, se amplifică prin participarea maselor cu adausuri și detalii proprii.
Pentru ca mesajele transmise inamicului să își atingă scopul, ele trebuie să fie elaborate având în vedere:[4]
- cunoașterea detaliată a obiectivelor de influențat (necesități, obiceiuri, prejudecăți, reacții și mecanisme sociale și de grup);
- stabilirea elementelor vulnerabile;
- accesibilitatea, atractivitatea și claritatea mesajului;
- un coeficient suficient de credibilitate.
Câteodată, războiul psihologic este combinat cu operațiunile negre sau cu tactica "drapelului fals". Țintele pot fi guvernele, organizații, grupuri sau indivizi.
O serie de mari specialiști occidentali din domeniul informațiilor au ajuns la concluzia că „războiul psihologic este forma inteligentă, superioară și ultimă de război, la fel de periculoasă ca și războiul nuclear sau clasic. Dincolo de un război psihologic generalizat nu mai e nimic omenesc, nu mai există viață omenească normală”.[5]
Cetățenii civili din teritorii străine pot fi, de asemena, vizați de mass-media si tehnologii create pentru acest scop specific, astfel încât să provoace un efect, fie pozitiv sau negativ, în guvernul țării lor.
În Propaganda: Formarea atitudinilor bărbaților, Jacques Ellul discută despre războiul psihologic ca pe o practică comună de politică de pace între națiuni, ca formă de agresiune indirectă. Acest tip de propagandă drenează opinia publică a unui regim opus prin eliminarea puterii sale asupra opiniei publice. Această formă de agresiune este greu de apărat, deoarece nicio instanță de justiție internațională nu este capabilă să protejeze împotriva agresiunii psihologice, deoarece nu poate fi judecată legal. ”Aici propagandistii s-au săturat de a se ocupe de un adversar străin a cărui morală încearcă să o distrugă prin mijloace psihologice, astfel încât adversarul începe să se îndoiască de validitatea credințelor și acțiunilor lor.” [6][7]
Există dovezi ale războiului psihologic de-a lungul istoriei scrise. În timpurile moderne, eforturile de război psihologic au fost utilizate pe scară largă. Comunicarea în masă permite comunicarea directă cu o populație inamică și, prin urmare, a fost utilizată în multe eforturi. În ultima perioadă, internetul permite campanii de dezinformare și dezinformare efectuate de agenți oriunde în lume.