Prozodie
From Wikipedia, the free encyclopedia
În lingvistică, termenul prozodie (cf. fr prosodie < la prosodia < greaca veche prosōidía „cântec pentru a acompania lira; variație de înălțime a vocii”[1]) denumește, în limba franceză și în cele care au preluat sensul dat termenului în aceasta (de exemplu româna), ramura foneticii și a fonologiei ce studiază așa-numitele unități suprasegmentale sau prozodice ale limbii. Acestea sunt în principal accentul, tonul, intonația, jonctura, pauza, ritmul, tempoul și debitul.
În lingvistica de limbă engleză, termenul „prozodie” are mai mulți corespondenți: prosody denumește ansamblul unităților suprasegmentale, iar disciplina care le studiază este numită cu termenii prosodics („prozodică”)[1], suprasegmental phonetics („fonetică suprasegmentală”), sau prosodic phonology („fonologie prozodică”)[2].
În Antichitate, termenul „prozodie” avea sensul de „pronunțare regulată a cuvintelor, care respectă accentul și cantitatea (durata) sunetelor, constituind baza metricii; organizare vocalică și consonantică a unui text”[3]. Cuvântul a fost preluat de poetică drept termen ce denumește partea ei care studiază versificația și normele ei sub raportul structurii versurilor, al numărului accentelor sau al lungimii silabelor unui vers[4].