Protectoratul francez al Tunisiei
From Wikipedia, the free encyclopedia
Protectoratul francez al Tunisiei (franceză Protectorat français de Tunisie; arabă الحماية الفرنسية في تونس al-Ḥimāya al-Fransīya fī Tūnis), numită simplu Tunisia Franceză, a fost fondat în 1881, în epoca imperiului colonial francez, și și-a încheiat existența odată cu obținerea indepedenței Tunisiei în 1956.
Protectoratul Francez al Tunisiei | ||||
Protectoratul francez al Tunisiei | ||||
Protectorat français de Tunisie الحماية الفرنسية في تونس | ||||
— Protectorat al cui? — | ||||
| ||||
| ||||
Imn național | ||||
---|---|---|---|---|
Imnul Beilicului | ||||
Tunisia (albastru închis) posesiunile franceze în Africa (albastru deschis) 1913 | ||||
Capitală | Tunis | |||
Limbă | araba franceza italiana limbi berbere turca | |||
Religie | islam sunit catolicism iudaism | |||
Guvernare | ||||
Formă de guvernare | Monarhie constituțională | |||
Bei | ||||
- 1859–1882 (primul) | Muhammad al III-lea as-Sadiq | |||
- 1943–1956 (ultimul) | Muhammad al VIII-lea al-Amin | |||
Rezident-general | ||||
- 1885–1886 (primul) | Paul Cambon | |||
- 1955–1956 (ultimul) | Roger Seydoux[lower-alpha 1] | |||
Istorie | ||||
Tratatul de la Bardo | ||||
Obținerea independenței | ||||
Date statistice | ||||
Suprafață | ||||
- 1881 | 155.000 km² | |||
- 1939 | 155.000 km² | |||
Populație | ||||
- 1939 | 2.600.000 loc. | |||
Densitate | 16,8 loc./km² | |||
Economie | ||||
Monedă | rialul (piastrul) tunisian (până în 1891) francul tunisian (1891–1958) | |||
Modifică date / text |
Tunisia era o provincie a Imperiul Otoman aflat în disoluție și se bucura de o autonomie largă în timpul beiului Muhammad al III-lea as-Sadiq. În 1877, Rusia a declarat război Imperiului Otoman. Victoria rușilor a prefigurat dezmembrarea imperiului, inclusiv independența pentru mai multe posesiuni balcanice și discuții internaționale cu privire la viitorul provinciilor din Africa de nord. Congresul de la Berlin din 1878 a fost convocată pentru rezolvarea problemei Imperiului Otoman. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, deși s-a opus dezmembrării totale a Imperiului Otoman, a oferit Franței controlul asupra Tunisiei, în schimbul controlului britanic asupra Ciprului. Imperiul German a considerat că revendicarea francezilor era o modalitate de abatere a atenția acestora de la revanșarde în Europa după înfrângerea suferită în Războiul franco-prusac și, fiind puțin preocupată de sudul Mediteranei, a acceptat să permită stăpânirea Franței în Tunisia. Regatul Italiei, care avea interese puternice în Tunisia, s-a opus cu putere acestui plan, dar nu a avut capacitatea să își impună voința.
Impunerea protectoratului francez în Tunisia a avut loc la cinci decenii după ocuparea Algeriei vecine, perioada de timp în care francezii erau încă neexperimentați și nu aveau știau cum să dezvolte o colonie.[1] Atât Algeria, cât și Tunisia, fuseseră posesiuni ale Imperiului Otoman timp de trei secole, dar fiecare în parte se bucuraserăde un mare grad de autonomie politică oferită de sultanul de la Constantinopole. Mai înainte de sosirea francezilor, în Tunisia fusese început un program de reforme, dar greutățile financiare au crescut până în momentul în care a fost înființată o comisie a creditorilor europeni.
După ce au ocupat Tunisia, guvernul francez și-a asumat obligațiile internaționale ale țării. Francezii au întreprins reforme importante în diferite domenii - transport, infrastructură, industrie, finanțe, sănătate și administrație. În ciuda acestor progrese, afacerile și cetățenii francezi au fost favorizați, spre nemulțumirea tunisienilor. Sentimentul național al tunisienilor a fost exprimat în discursuri și articole e presă. În scurtă vreme au apărut și organizațiile politice. Mișcarea de independență era deja activă mai înainte de Primul Război Mondial și a continuat să se dezvolte, în condițiile în care francezii aveau o pozițe oscilantă asupra chestiunii. Independența a fost obținută în 1956.