Paul Gore
istoric moldovean / From Wikipedia, the free encyclopedia
Paul Gore sau Pavel (n. 27 iulie 1875, Chișinău – d. 8 decembrie 1927) a fost un istoric român basarabean, prozator și publicist, membru de onoare (1919) al Academiei Române, președinte al Partidului Național Moldovenesc. „Om foarte cult, poseda o vastă bibliotecă și cunoștea amănunțit istoria Basarabiei”[1].
Paul Gore | |
Date personale | |
---|---|
Născut | Chișinău, Imperiul Rus |
Decedat | (52 de ani) |
Cetățenie | România |
Ocupație | istoric politician heraldist[*][[heraldist (expert in the field of heraldry)|]] |
Limbi vorbite | limba română |
Activitate | |
Alma mater | Universitatea de Stat din Sankt Petersburg |
Partid politic | Partidul Național Moldovenesc |
Modifică date / text |
Membru de onoare al Academiei Române |
---|
A absolvit liceul în Nikolaev, regiunea Herson (1895), iar apoi Facultatea de Drept a Universității din Sankt Petersburg (1901). În 1905 ajunge judecător de pace în ținutul Orhei și în același an devine președinte al comitetului de redacție al Societății Moldovenești. În 1909 devine director sanitar și director al Muzeului Național din Chișinău, unde va activa până în 1918. În 1910 este ales deputat al nobilimii și vicepreședinte al zemstvei guberniale (zemstvă = formă de autoguvernare locală). Din această calitate, Paul Gore va cere la tribună în 1912 introducerea limbii române în școli[1].
În timpul Primului Război Mondial a fost director general al Crucii Roșii pentru Basarabia. În 1917 devine președinte al comisiei școlare moldovenești, nou creată; pe 20 martie — președinte al Partidului Național Moldovenesc, iar pe 16 mai — al Societății Culturale Moldovenești. În toată această perioadă a îndeplinit funcția de locțiitor al comisarului Basarabiei, C. A. Mimi. A fost cel dintâi locuitor din Chișinău care a arborat drapelul României la reședința sa. La 7 iunie 1919 a fost ales membru onorific al Academiei Române[1]. A fost autorul lucrărilor Plebiscitul în Basarabia (1919), Populația Basarabiei pe naționalități după izvoarele oficiale rusești (în colaborare cu P. Cazacu) (1920), Autoadministrația și Zemstva (1920), Basarabia (1926).[2] Fiind pe fronturile primului război mondial din partea Crucii Roșii, scrie amintirile Flămânzii, Fragment, Abisul, Rătăciri (Episod de război: Rușii la Grozești), Moș Vrânceanu,, Subt impresia focului.
În cadrul României Mari desfășoară o vastă activitate, el devenind: președinte al Comisiei Monumentelor Istorice Basarabene (1919), al Ligii Culturale, secția Chișinău (1920), membru al comitetului de conducere al Societății Române de Numismatică (1921), al comitetului Societății Regale Române de Geografie (1921), membru de onoare al Societății Istorico-Arheologice Bisericești din Chișinău (1921), membru al Ateneului român (1923), al Societății Renașterea Română, al Fundației Principele Carol ș.a.m.d.[1].
A fost înmormântat în cimitirul bisericii Sf. Ilie din Chișinău, care mai târziu a fost demolată[3].
Sever Zotta îl considera un „nobil fără trufie, boier mândru dar drept, cărturar înțelept și modest, om bun și milostiv, prieten sincer și credincios, creștin evlavios și monarhist mistic, o rară manifestare a geniului rasei noastre și ultimul cavaler al Basarabiei”[4].