Linia Maginot
From Wikipedia, the free encyclopedia
Linia Maginot (în franceză: Ligne Maginot, nume dat după ministrul francez al apărării André Maginot) a constat într-un șir de fortificații de beton, obstacole antitanc, artilerie grea, cazemate, mitraliere și alte elemente de apărare, construite între anii 1920 și 1930 și modernizate între anii 1930 și 1940, pe care Franța a construit-o de-a lungul graniței cu Germania, Belgia, Luxemburg, Elveția și Italia, ca urmare a experienței din Primul Război Mondial și pentru a se pregăti împotriva unui eventual atac, în special din partea Germaniei.
În general, termenul de Linia Maginot se referă la linia de fortificații de pe granița germană (350 km), în timp ce Linia Alpilor se referă la fortificațiile de pe granița franco-italiană.
Francezii au construit linia de fortificații pentru a-i da timp armatei franceze să se mobilizeze în cazul unui atac german. Între Belgia și Franța linia nu a fost construită, iar în alte locuri era slabă. Belgia fiind țară francofonă (locuită de valoni), Franța se simțea responsabilă pentru soarta lor și nu dorea ca în cazul unui atac Belgia să se simtă abandonată de Franța. După mobilizare, armata franceză trebuia să se deplaseze în Belgia pentru confruntarea decisivă cu forțele germane.
Gândirea francezilor despre apărare a fost în mare măsură influențată de succesul apărării statice din Primul Război Mondial. Linia avea o adâncime de 20–25 km.
Experții militari au lăudat Linia Maginot ca o lucrare genială, crezând că ar preveni orice invazie viitoare din est (în special din Germania). A fost și un produs al inferiorității numerice istorice a populației și ratei natalității scăzute, exacerbate de pierderile din Primul Război Mondial, care a compromis natalitatea franceză timp de trei generații.[1] Sistemul de fortificatii era menit să descurajeze un atac direct.