Intervenția Armatei României în Pocuția în 1919
From Wikipedia, the free encyclopedia
Intervenția Armatei României în Pocuția în 1919 (cunoscută în istorie ca „Operațiunea Pocuția”) a reprezentat o acțiune a trupelor Regatului României desfășurată în intervalul 24 mai – 24 august 1919, care, a vizat împiedicarea formării unui coridor strategic între trupele Armatei Roșii și cele ale regimului Béla Kun, coridor a cărui creare a fost stipulată în proiectul de cooperare militară dintre Regimul sovietic instaurat în Ungaria și Rusia bolșevică. Intervenția a vizat și securizarea flancurilor, atât al trupelor române din Maramureș, care, era amenințat de detașamentele ucrainene aflate în Galiția, cât și pe cel al trupelor statului polonez renăscut, aflate în ofensivă contra celor ale Republicii Populare a Ucrainei Occidentale, în disputa militară care avea ca subiect, stăpânirea Galiției. Intervenția, în care au fost implicate unitățile Diviziei 8 Infanterie române, s-a desfășurat în concordanță cu intenția Comandamentului Suprem Aliat de a se opune bolșevismului, cu cea a Franței de a sprijini realizarea unei alianțe între Polonia și România, îndreptată împotriva Rusiei Sovietice și cu interesul Poloniei și României de a avea o frontieră comună.
Intervenția Armatei României în Pocuția în 1919 | |||||||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
Parte a Operațiilor militare pentru apărarea Marii Uniri și a Războiului Polono-Ucrainean | |||||||||||
Prima pagină a ziarului Glasul Bucovinei din 27 mai 1919, furnizând date despre intervenția trupelor române în Pocuția | |||||||||||
Informații generale | |||||||||||
| |||||||||||
Beligeranți | |||||||||||
Regatul României A Doua Republică Poloneză | Republica Populară a Ucrainei Occidentale | ||||||||||
Conducători | |||||||||||
Generalul Iacob Zadik Generalul Franciszek Aleksandrowicz(pl)[traduceți] Colonelul Leon Berbecki(pl)[traduceți] | Mihail Omelianovici Pavlenko(en)[traduceți] | ||||||||||
Efective | |||||||||||
Divizia 8 Infanterie (8.000-10.000 de militari) Divizia 3 Infanterie a Legiunii Poloneze(pl)[traduceți] Divizia 4 Infanterie (A Doua Republică Poloneză)(pl)[traduceți] | Circa 4.000 de militari din Armata Ucraineană Galițiană | ||||||||||
Pierderi | |||||||||||
7 morți, din care 4 în luptă și 3 în cursul unor accidente ? | Morți: ?; prizonieri: 6 ofițeri și 365 trupă | ||||||||||
Modifică date / text |
Ocuparea propriu-zisă a teritoriului de către trupele române s-a desfășurat în perioada 24-28 mai 1919 și a fost, din punct de vedere militar fără probleme deosebite, atât deoarece intervenția a fost pregătită din timp, cât și datorită faptului că din punct de vedere al capabilităților militare, forțele Armatei Ucrainene Galițiene, implicate în principal în Războiul Polono-Ucrainean, nu aveau cum să facă față noii amenințări. Înaintând, Divizia 8 Infanterie română a intrat în contact pe teren cu Divizia 3 Infanterie a Legiunii Poloneze(pl)[traduceți] și Divizia 4 Infanterie (A Doua Republică Poloneză)(pl)[traduceți], care s-au deplasat în întâmpinarea trupelor române. Între cele două armate a fost stabilită o linie de demarcație militară temporară, care, a stabilit și delimitarea geografică, separată, a responsabilităților privitoare la administrarea regiunii.
Odată operațiunea de ocupare a teritoriului respectiv de către militarii români finalizată, zona a devenit centrul unor contradicții între comandamentele militare locale român și polonez, precum și între trupele române de ocupație și reprezentanții etnicilor polonezi. Fondul problemei a fost reprezentat atât de politica administrativă a autorităților militare române, aflată în strânsă corelație cu necesitatea de balansare a problemelor etnice, într-un teritoriu locuit la comun de ucraineni, polonezi și evrei, cât și de rechiziționarea și evacuarea materialelor care aparținuseră armatelor austro-ungară și ucraineană sau a bunurilor statului austriac și ale persoanelor fizice și juridice, din Pocuția. În final, contradicțiile respective și-au găsit rezolvarea prin negocieri comune polono-române la nivel guvernamental.
Printre problemele semnificative care s-au asociat s-au aflat incidentele legate de tranzitarea teritoriului aflat în responsabilitatea trupelor române, de către Divizia 4 Vânători poloneză(pl)[traduceți] și degradarea situației economice a populației din zonă, în contextul stării de război.
Drept efect al evoluției militare favorabile din Europa Centrală și ca efect al stabilirii de principiu a frontierelor României, Cehlslovaciei și Poloniei, de către Conferința de Pace de la Paris, de comun acord cu comandamentele militare omonime polonez și cehoslovac, Marele Cartier General român a decis la 16 iulie 1919 retragerea trupelor române din Pocuția, succesiv sfârșitului războiului polono-ucrainean. Aceasta s-a făcut efectiv între 18 și 24 august 1919, după încheierea unei convenții militare polono-române, care, a inclus și prevederi referitoare la linia de demarcație militară dintre armatele celor două state. Partea respectivă de Galiție a intrat astfel, sub stăpânire poloneză, delimitarea propriu-zisă a frontierei de stat româno-poloneze întârziind ulterior, aproape un deceniu.
În perioada interbelică, Polonia și România au dezvoltat o relație foarte strânsă și au constituit în 1929 o alianță politico-militară cu rol de cordon sanitar, în principal în baza interesului strategic comun de a-și apăra, împotriva unui atac neprevăzut al Uniunii Sovietice frontierele estice, respectiv Galiția de Est și Basarabia. Centrul de greutate al siguranței, în ce privește frontiera româno-sovietică, a fost mutat pe linia Nistrului.