Războiul Arabo-Israelian din 1948-1949
From Wikipedia, the free encyclopedia
Războiul arabo-israelian din 1948 (noiembrie 1947 - iulie 1949), numit de israelieni Războiul de Independență (în ebraică :מלחמת העצמאות, Milhemet HaAtzmaut), sau Războiul de Eliberare (în ebraică :מלחמת השחרור, Milhemet HaShihrur) și de arabi Catastrofa (în arabă النكبة, „al-Nakba”) s-a declanșat ulterior unui război civil de șase luni (1947-1948) între arabii și evreii din Palestina mandatorie, în urma retrocedării în anul 1947 a mandatului britanic în Palestina Organizației Națiunilor Unite și a hotărârii (Rezoluția 181 din noiembrie 1947) Adunării Generale a ONU de împărți Palestina între evrei și arabi. Conducerea „ishuv-ului” (evreii care locuiau în Palestina, cu excepția cercurilor de evrei ultra religioși, „haredim”), a acceptat această împărțire, fără mare entuziasm, datorită unei împărțiri geografice complicate și a pierderii Ierusalimului devenit Oraș Independent. Liderii arabi palestinieni au respins total hotărârea de împărțire, pe baza promisiunii majorității statelor arabe, de intervenție armată masivă, consecutivă declarației de constituire a statului evreiesc și a sfaturilor britanicilor, lezați de pierderea mandatului, care le garantau palestinienilor un succes militar imediat și definitiv și care urma să se încheie cu aruncarea evreilor în mare.
Războiul arabo-israelian din 1948 | |||||||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
Parte din Nakba | |||||||||||
Informații generale | |||||||||||
| |||||||||||
Beligeranți | |||||||||||
Israel Înainte de 26 mai 1948: Organizațiile paramilitare Haganah, Irgun, Lehi, Palmah și Mahal (voluntari din străinătate). După 26 mai 1948, Armata Israeliană de Apărare - ȚAHAL | Regatul Egiptean Sudanul Anglo-Egiptean[4][5][6]
Frații Musulmani | ||||||||||
Conducători | |||||||||||
Haim Weizmann David Ben-Gurion Yigael Yadin Yaakov Dori David Marcus David Șaltiel Isser Beeri Moșe Dayan Israel Galili Igal Alon Șimon Avidan Ițhak Pundak Israel Amir | Iordania John Bagot Glubb Iordania Norman Lash Iordania Habis al-Majali Egipt Ahmed Ali al-Mwawi Egipt regele Faruk I Egipt Muhamad Nagib Liga Arabă Fauzi al-Kaucgi Liga Arabă Abdul Rahman Hasan Azam Palestina Hagi Amin Al-Huseini Palestina Hasan Salama(d.) | ||||||||||
Efective | |||||||||||
Israel: inițial - 29.677, a ajuns la 115.000 în martie 1949 (populația Israelului in mai 1948 era de 806.000 evrei). | Egipt: inițial - 10.000, a ajuns la 20.000 Irak: inițial - 3.000, a ajuns la 15.000 – 18.000 Siria: 2.500 – 5.000 Iordania: 8.000 – 12.000 Liban: 1,000[9] Arabia Saudită: 800–1.200 Armata Arabă de Eliberare: 3.500 - 6.000 | ||||||||||
Pierderi | |||||||||||
6.373 morți (circa 4000 soldați și 2.400 civili) | 4.000 morți (referitor exclusiv la egiptieni, sirieni și iordanieni)[10]
8,000+ morți din celelalte armate arabe și palestinieni[11] | ||||||||||
Modifică date / text |
Liga arabă, prin „Armata Arabă de Eliberare”, și cinci state arabe, Egiptul, Irakul, Transiordania, Libanul și Siria au invadat Palestina ex-mandatară, înaintând în teritoriul stabilit pentru Statul Israel nou creat[12].
Războiul s-a încheiat cu un armistițiu semnat în 1949 între Egipt, Iordania, Liban, Siria și Israel, care nu a fost urmat de tratate de pace și nu a pus capăt conflictului arabo-israelian.
În urma cuceririlor teritoriale ale Israelului din Războiul de Șase Zile (1967), majoritatea statelor arabe și a palestinienilor, cu sprijinul unor factori internaționali, s-au arătat dispuse să admită teoretic linia de încetare a focului din 1949, așa numita „Linia verde” ca graniță definitivă, denumind zonele cucerite ulterior de Israel „teritorii ocupate”, în schimb, au cerut ca Israelul să accepte reîntoarcerea pe teritoriul său și în zonele aflate sub controlul său, a sutelor de mii de refugiați arabi și a urmașilor lor.