Revoluția Sârbă
From Wikipedia, the free encyclopedia
Revoluția Sârbă a fost o mișcare națională și o evoluție constituțională în Serbia care a avut loc între 1804 și 1835, în timpul căreia acest teritoriu a evoluat de la statutul de provincie otomană la cel de teritoriu răsculat, monarhie constituțională și la Serbia modernă.[3] Prima parte a perioadei, 1804–1817, a fost marcată de o luptă violentă pentru independență față de Imperiul Otoman. Au avut loc două rebeliuni armate, fiecare finalizate cu acorduri de încetare a focului. Ultima perioadă (1817–1835) a fost marcată de o consolidare continuă și pașnică a puterii politice într-o Serbie cu un grad sporit de autonomie, care a culminat cu recunoașterea domniei ereditară a principilor sârbi în 1830 și 1833 și expansiunea teritorială a tinerei monarhii.[4] Adoptarea primei Constituții în 1835 a dus la abolirea relațiilor feudale și a iobăgiei,[5] și a dus la proclamarea suveranității țării.[4] Termenul Revoluția Sârbă a fost pus în circulație de istoricul german Leopold von Ranke în cartea lui Die Serbische Revolution, care a fost publicată în 1829.[6] Aceste evenimente au dus la fondarea Serbiei moderne.[7]
Revoluția Sârbă | |||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|
Parte a luptelor pentru recucerirea independenței Serbiei | |||||||
Bătălia de la Mišar (1806), tablou de Afanasij Šeloumov | |||||||
Informații generale | |||||||
| |||||||
Beligeranți | |||||||
Serbia Revoluționară (1804–1813) Principatul Serbiei (din1815) Cu sprijinul: Imperiul Rus (1807–1812) | Imperiul Otoman (din 1805) Dahije (1804) | ||||||
Conducători | |||||||
Karađorđe (între 1804–1813) Miloš Obrenović (R) (din 1815) Hadži-Prodan (Leader; 1814) Matija Nenadović Jakov Nenadović Mladen Milovanović Milenko Stojković Stanoje Glavaš # Vasa Čarapić † Hajduk-Veljko † Petar Dobrnjac Tomo Milinović Hadži-Prodan Jovan Obrenović Milić Drinčić † Jovan Dobrača Petar Nikolajević Moler Stojan Čupić † Sima Nenadović † Sima Katić Toma Vučić | Selim al III-lea (sultan până în 1807) Mustafa al IV-lea (sultan 1807–1808) Mahmud al II-lea (sultan din 1808) Sulejman-paša Skopljak Marașlı Ali Pașa Hurșid Pașa Bekir Pașa Sinan-paša Sijerčić † Osman Gradaščević † Mehmed-beg Kulenović † Ibrahim Pașa † Muhtar Pașa Veli Pașa Mehmed-aga Fočić † Aganlija † Kučuk-Alija † Mula Jusuf † | ||||||
Efective | |||||||
80.000 | 300.000 | ||||||
Pierderi | |||||||
aproximativ 50.000 de morți[1] | aproximativ 20.000 de morți[2] | ||||||
Modifică date / text |
Perioada a fost împărțită în mai multe perioade și anume:
- Prima Răscoală Sârbă (1804–13), condusă de Karađorđe Petrović
- Răscoala lui Hadži Prodan (1814)
- A Doua Răscoală Sârbă (1815–17), condusă de Miloš Obrenović
- Recunoașterea oficială a statului Serbia (1815–1833)
Proclamația din 1809 a lui Karađorđe făcută în capitala Belgrad poate fi considerată punctul culminant al primei faze. Aceasta chema la unitate națională și cerea asigurarea libertății religioase și a unei legi fundamentale scrise și oficiale, două cerințe pe care Imperiul Otoman nu fusese capabil să le asigure. Karađorđe cerea tuturor sârbilor creștini să înceteze să plătească taxe (Jizia) Porții, considerate inechitabile, de vreme ce era bazate doar pe apartenență religioasă. În afară de În afară de renunțarea la impozitul plătit de nemusulmani (jizia), revoluționarii au abolit de asemenea obligațiile feudale în 1806, la doar 15 ani după Revoluția Franceză, emanciparea iobagilor și a țăranilor în general reprezentând din punct de vedere social o ruptură majoră cu trecutul.
Conducerea lui Miloš Obrenović a consolidat realizările rebeliunilor și a dus la proclamarea primei constituții din Balcani și la înființarea a ceea ce este astăzi cea mai vechie instituție de învățământ superior, Marea Academie a Belgradului (1808). În 1830 și mai apoi în 1833, Serbia a fost recunoscută ca un principat autonom, condus de un principe ereditar, care plătea un tribut anual Imperiului Otoman. Independența de facto a fost câștigată în 1867, odată cu retragerea garnizoanelor otomane din principat. Independența de jure a fost recunoscută în mod oficial în timpul Congresului de la Berlin din 1878.