Regatele Unite ale Suediei și Norvegiei
From Wikipedia, the free encyclopedia
Regatele Unite ale Suediei și Norvegiei, cunoscută mai ales ca Uniunea dintre Suedia și Norvegia, (suedeză Svensk-norska unionen; norvegiană Den svensk-norske union) (sau și ca Suedia și Norvegia ori Suedia-Norvegia), sau ca Regatele Unite, a fost o uniune personală a regatelor Suedia și Norvegia sub un monarh comun și cu o politică externă comună care a durat din 1814 până la dizolvarea sa pașnică din 1905.[3][4]
Suedia-Norvegia | |||||
Regatele Unite ale Suediei și Norvegiei | |||||
Förenade Konungarikena Sverige och Norge De forenede Kongeriger Norge og Sverige[upper-alpha 1] Dei foreina Kongerike Noreg og Sverige[upper-alpha 2] | |||||
— Uniune personală — | |||||
| |||||
| |||||
Suedia-Norvegia în 1904 | |||||
Capitală | Stockholm și Christiania[a] | ||||
---|---|---|---|---|---|
Limbă | suedeză, daneză, norvegiană,[b] sami | ||||
Religie | luteranism | ||||
Guvernare | |||||
Formă de guvernare | Monarhie constituțională | ||||
rege | |||||
- 1814–1818 | Carol al XIII/II-lea | ||||
- 1818–1844 | Carol al XIV-lea Ioan al XIV/III-lea Ioan | ||||
- 1844–1859 | Oscar I | ||||
- 1859–1872 | Carol al XV/IV-lea | ||||
- 1872–1905 | Oscar al II-lea | ||||
Legislativ | Parlamentul Suediei Parlamentul Norvegiei | ||||
Istorie | |||||
Epoca istorică | Între Războaiele Napoleoniene și Primul Război Mondial | ||||
Tratatul de la Kiel | |||||
Carol al XIII-lea al Suediei a fost ales rege al Norvegiei și Constituția Norvegiei a fost modificată | |||||
Uniunea monetară | |||||
Desființarea uniunii personale | |||||
Date statistice | |||||
Suprafață | |||||
- | 774.184 km² | ||||
Populație | |||||
- 1820 | 3.550.000 loc. | ||||
- est. | 7.560.000 loc. | ||||
Densitate | 9,8 loc./km² | ||||
Economie | |||||
Monedă | Suedia:
| ||||
În prezent parte din | |||||
Suedia Norvegia | |||||
a. ^ Regele își avea reședința alternativ în Stockholm (în cea mai mare parte a timpului) și în Christiania (de obicei câteva luni pe an). Guvernul Uniunii avea miniștri din ambele țări, iar guvernele locale (suedez și norvegian) avea miniștri din țările respective. Majoritatea miniștrilor norvegieni se întruneau în Christiania atunci când regele nu era prezent în Norvegia. b. ^ Limba scrisă norvegiană a dispărut în prima jumătate a secolului al XVI-lea și a fost înlocuită de daneză. Daneza a fost folosită în continuare în timpul uniunii cu Suedia, dar căpătat caractere norvegiene în ultima jumătate a secolului al XIX-lea. În 1885, Stortingul a accepta nynorsk ca limbă oficială scrisă la egalitate cu daneza. | |||||
Modifică date / text |
Cele două state și-au păstrat constituțiile, parlamentele, guvernele, bisericile de stat, forțele armate și monedele naționale. Regii au folosit ca reședință oficială în special Stockholmul, unde se aflau de altfel și ambasadele străine. Guvernul norvegian era prezidat de un vicerege: suedez până în 1829 și norvegian până în 1856. Postul de vicerege a rămas vacant până în 1873, când a fost de altfel desființat. Politica externă era stabilită de către Ministerul Afacerilor Externe al Suediei până la dizolvarea uniunii din 1905.
Norvegia fusese într-o strânsă uniune cu Danemarca, dar alianța Danemarca-Norvegia cu Franța Napoleoniană i-a făcut pe britanici și ruși să accepte anexarea Norvegiei drept compensație pentru pierderea Finlandei în 1809, ca un gest de recunoștință pentru alăturarea suedezilor la luptele împotriva lui Napoleon. Prin Tratatul de la Kiel din 1814, regele Danemarcei și Norvegiei a fost forțat să cedeze Norvegia regelui Suediei. Dar Norvegia a refuzat să se supună prevederilor tratatului, regatul proclamându-și independența. Norvegienii au convocat o adunare constituantă la Eidsvoll la începutul anului 1814.
După adoptarea unei noi consituției pe , prințul Christian Frederick a fost ales rege. Războiul suedezo-norvegian care a urmat și Convenția de la Moss, care apus capăt conflictului, l-au obligat pe Christian Frederick să abdice după încheierea unei sesiuni extraordinare a Stortingului, în cadrul căreia a fost revizuită Constituția pentru ca să facă posibilă uniunea personală cu Suedia. Pe , Stortingul l-a ales pe Carol al XIII-lea ca rege al Norvegiei, consfințind astfel uniunea. Neînțelegerile neîntrerupte dintre cele două regate au condus la o încercare eșuată de creare a unui serviciu consular separat norvegian și apoi, pe , la proclamarea unilaterală a independenței Norvegiei de către Storting. Suedia a accepta dizolvarea uniunii pe . După plebiscitul din 1905, prințul Carl al Danemarcei a fost proclamat rege al Norvegiei, pe , cu numele de Haakon al VII-lea.