Războiul de Independență al Croației
From Wikipedia, the free encyclopedia
Războiul de Independență al Croației a fost un război desfășurat în Croația în perioada 31 martie 1991 – 12 noiembrie 1995[A 1] între forțele croate loiale guvernului croat - care și-au declarat independența față de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia - și între sârbii din Croația și Armata Populară Iugoslavă (JNA) controlată de sârbi. Armata Populară Iugoslavă și-a încheiat operațiunile de luptă în Croația în 1992. În Croația, războiul este denumit în primul rând Războiul Patriei (croată Domovinski rat) sau Marea Agresiune Sârbă (croată Velikosrpska agresija).[17][18][19][20] În sursele sârbe și rusești, războiul este denumit Războiul din Croația (Рат у Хрватској / Rat u Hrvatskoj) și Războiul din Krajina (Рат у Крајини / Rat u Krajini).[21]
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Majoritatea croaților au dorit ca statul Croația să părăsească Iugoslavia și să devină o țară suverană, în timp ce mulți sârbi etnici care trăiesc în Croația, susținuți de Serbia[22][23] s-au opus secesiunii și au vrut ca țările proclamat sârbe să se afle într-un stat comun cu Serbia. Majoritatea sârbilor au dorit efectiv un nou stat sârb în cadrul unei Federații Iugoslave, inclusiv zone din Croația și Bosnia și Herțegovina cu majorități etnice sârbe sau minorități semnificative[24][25] și au încercat să cucerească cât mai mult posibil din Croația.[26][27][28] Croația și-a declarat independența la 25 iunie 1991, dar a convenit să o amâne până la Acordul de la Brijuni din 7 iulie și să taie toate legăturile rămase cu Iugoslavia la 8 octombrie 1991.[29][30][31]
JNA a încercat inițial să mențină Croația în Iugoslavia ocupând toată Croația.[32][33] După ce acest plan a eșuat, forțele sârbe au fondat în Croația auto-proclamata Republica Sârbă Krajina (RSK), o entitate politică (nerecunoscută) care și-a declarat secesiunea față de restul Croației. După încetarea focului din ianuarie 1992 și recunoașterea internațională a Republicii Croația ca stat suveran,[34][35] liniile frontului au fost puternic fortificate, a fost desfășurată Forța de menținere a păcii a Națiunilor Unite (UNPROFOR)[36] și lupta a devenit în mare parte intermitentă în următorii trei ani. În acea perioadă, RSK a avut 13.913 kilometri pătrați, mai mult de un sfert din Croația.[37] În 1995, Croația a lansat două atacuri majore cunoscute sub numele de Operațiunea Flash și Operațiunea Furtuna[15][38] care au pus capăt efectiv războiului în favoarea sa. Restul teritoriilor administrate temporar de ONU din Slavonia de Est, Baranja și Sremul de Vest (în engleză United Nations Transitional Administration for Eastern Slavonia, Baranja and Western Sirmium, UNTAES)[39] au fost reintegrate pașnic în Croația până în 1998.[16][40]
Războiul s-a încheiat cu victoria Croației, deoarece și-a atins scopurile pe care le-a declarat la începutul războiului: independența și păstrarea granițelor sale.[15][16] Aproximativ 21-25% din economia Croației a fost distrusă, cu pierderi ale infrastructurii în valoare de 37 de miliarde de dolari, scăderea producției industriale și costuri legate de refugiați.[41] Peste 20.000 de persoane au fost ucise în acest război,[42] iar refugiații au fost mutați de ambele părți. Guvernele sârb și croat au început să coopereze treptat unul cu celălalt, dar tensiunile au rămas, parțial din cauza verdictelor Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPII) și a proceselor depuse de fiecare țară împotriva celeilalte.[43][44]
În 2007, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie a dat un verdict de vinovăție împotriva lui Milan Martić, unul dintre liderii sârbi din Croația, deoarece a colaborat cu Slobodan Milošević și cu alții pentru a crea un „stat sârb unificat”.[45] Între 2008 și 2012, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie i-a acuzat pe generalii croați Ante Gotovina, Mladen Markač și Ivan Čermak pentru presupusa implicare în crime legate de operațiunea Furtuna. Čermak a fost achitat complet, dar condamnările lui Gotovina și Markač au fost ulterior anulate printr-o cerere de apel la TPII.[46][47] Curtea Internațională de Justiție a respins cererile reciproce de genocid din partea Croației și a Serbiei în 2015. Curtea a reafirmat că într-o oarecare măsură au avut loc crime împotriva civililor, dar a decis că nu a existat intenția nici uneia dintre părți de a comite genocid.[48]