Planul Vance
From Wikipedia, the free encyclopedia
Planul Vance (în croată Vanceov plan, în sârbă Vensov plan) a fost un plan de pace negociat de fostul Secretar de Stat Cyrus Vance în noiembrie 1991 în timpul Războiului de Independență al Croației dintre forțele croate loiale guvernului croat - care și-au declarat independența față de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia - și între sârbii din Croația, Armata Republicii Sârbe Krajina (ARSK) și Armata Populară Iugoslavă (JNA) controlată de sârbi.[2][3][4] În acel moment, Vance era trimis special al Secretarului General al Națiunilor Unite; el a fost asistat de diplomatul american Herbert Okun în timpul negocierilor. Planul a fost conceput pentru a implementa o încetare a focului, demilitarizarea teritoriului Croației aflat sub controlul ARSK și JNA, permiterea revenirii refugiaților și de a crea condițiile favorabile pentru negocierile privind soluționarea politică permanentă a conflictului care a rezultat ca urmare a destrămarii Iugoslaviei.[5]
Planul Vance a constat din două acorduri de pace. Primul acord, cunoscut sub denumirea de la Acordul de la Geneva, a fost semnat de către ministrul iugoslav al apărării generalul Veljko Kadijević, Președintele Serbiei Slobodan Miloșevici și Președintele Croației Franjo Tuđman la Geneva, Elveția la 23 noiembrie 1991. Deoarece încetarea focului convenită în acel moment nu a fost respectată, s-au dus negocieri la vârf înalt în continuare care s-au concretizat prin Acordul de la Sarajevo din 2 ianuarie 1992. Ultimul acord, semnat la Sarajevo, Bosnia și Herțegovina, de locotenent-colonel generalul JNA Andrija Raseta și de către ministrul croat al apărării Gojko Susak, a dus la o încetare a focului de lungă durată, care a fost supravegheată de către trupele Națiunilor Unite, UNPROFOR (în engleză United Nations Protection Force, în franceză Force de Protection des Nations Unies). Părțile nu au reușit să pună în aplicare în totalitate aspectele majore ale planului Vance.[6]