Prezumția de încredințare către mamă
From Wikipedia, the free encyclopedia
Prezumția de încredințare către mamă este o formă de preferință maternă (maternal preference în limba engleză). Această prezumție a reprezentat o inversare completă a practicilor din secolul XIX, atunci când copiii dintr-un divorț erau acordați ca o rutină tatălui, acesta fiind considerat a fi proprietarul lor (așanumita prezumție de încredințare către tată sau preferința paternă). Ca urmare a acestei prezumții, foarte des, în acțiunile de divorț, mamele divorțate primesc custodia copiilor. Această situație este rezultatul interpretării greșite a doctrinei privind interesul superior al copilului, prin presupunerea eronată că ar fi în interesul copiilor ca aceștia să fie încredințați mamei, în baza unor considerații nedovedite din punct de vedere științific[1] că acest părinte ar avea abilități parentale mai dezvoltate decât părintele se sex opus. În intenția legiuitorilor, conceptul de interes superior al copilului a fost introdus în doctrina juridică cu scopul de a valida prezumțiile de încredințare indiferent dacă este vorba de prezumția de încredințare către tată sau prezumția de încredințare către mamă. Prezumția de încredințare către mamă a fost eliminată treptat din majoritatea legislațiilor naționale, fiind înlocuită de prezumția de autoritate părintească comună.
“ | Orice dogmă inflexibilă de definire a "interesului superior", prin care de exemplu se menționează că, copiii trebuie să rămână cu mamele sau cu tații, trebuie privită ca potențial discriminatorie și în dezacord cu Convenția. (…) tendința de a oferi mamelor custodia bebelușului sau copilului mic, deși comună în multe țări și protejată în special în societățile patriarhale, nu își găsește locul în cadrul Convenției) | ” |
— Manualul pentru implementarea Convenției cu privire la drepturile copilului – UNICEF – 2005, capitolul 9, pagina 163[2] |
“ | Inegalitatea responsabilităților părinților în multe țări iese, adesea, la Iumină când părinții se despart. Rapoartele Inițiale si Secundare ale unui număr de țări au relevat tradiții legale și sociale care alocă în mod inflexibil responsabilitatea creșterii copilului fie mamei, fie tatălui, atunci când aceștia se despart. În general, mamelor li se acordă responsabilitatea inițială pentru bebeluși și copiii mici (…) transformarea acestei recunoașteri într-o lege inflexibilă poate avea ca rezultat încălcarea drepturilor copiilor. | ” |
— Manualul pentru implementarea Convenției cu privire la drepturile copilului – UNICEF – 2005, capitolul 18, pagina 296[3] |