Lagărele de concentrare naziste
From Wikipedia, the free encyclopedia
Germania Nazistă a organizat și administrat lagăre de concentrare (în germană Konzentrationslager, KZ sau KL) pe teritoriile ocupate înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Primele lagăre naziste au fost stabilite în Germania în martie 1933, imediat după ce Hitler a devenit cancelar și Partidul Nazist a obținut controlul asupra poliției prin decizia ministrului federal de interne Wilhelm Frick și a ministrului interimar de interne al Prusiei, Hermann Göring.[1] Utilizate pentru deținerea și torturarea opozanților politici și a sindicaliștilor, lagărele aveau inițial o capacitate de cazare de aproximativ 45.000 de prizonieri.[2]
Organizația Schutzstaffel (SS) condusă de Heinrich Himmler a preluat controlul deplin asupra poliției și lagărelor de concentrare aflate pe tot teritoriul Germaniei în anii 1934-1935.[3] Himmler a extins rolul lagărelor, dispunând internarea acolo a așa-numitelor „elemente rasiale nedorite”, cum ar fi evrei, romi, sârbi și polonezi, dar și a persoanelor cu handicap și criminalilor.[4][5][6] Numărul persoanelor internate în lagăre, care scăzuse la 7.500, a crescut din nou la 21.000 în perioada începerii celui de-al Doilea Război Mondial[7] și a atins punctul culminant la 715.000 în ianuarie 1945.[8]
Lagărele de concentrare au fost administrate încă din anul 1934 de către Inspectoratul Lagărelor de Concentrare (CCI), care în 1942 a fuzionat în SS-Wirtschafts-Verwaltungshauptamt, și au fost păzite de trupele SS-Totenkopfverbände (SS-TV).
Cercetătorii istorici ai Holocaustului fac o distincție clară între lagărele de concentrare (descrise în acest articol) și lagărele de exterminare, care au fost înființate de Germania Nazistă pentru uciderea în masă a evreilor din ghetouri prin gazare.