Inflamație
From Wikipedia, the free encyclopedia
Inflamația (din latină inflammatio, „a lua foc”) este un răspuns biologic complex,nespecific, stereotip și coordonat al organismului[1] la diverși factori nocivi declanșatori cum ar fi microorganismele patogene, factori chimici iritanți, corpi străini, resturi celulare sau trauma. Inflamația este mecanismul fiziologic principal prin care organismul luptă împotriva factorilor cauzatori ai unor boli, respectiv prin care sunt puse în contact țesuturile afectate de factorul declanșator cu elementele biologice de apărare ale gazdei (globule albe, anticorpi, proteine ale sistemului complement, etc.) aflate de regulă în sânge, fiind de multe ori esențial proceselor ulterioare de vindecare[2]. O cauză frecventă a inflamației este infecția, însă numeroase alte evenimente pot declanșa un răspuns de tip inflamator, iar inflamația reprezintă chiar elementul central (fiziopatologic) în mecanismele unor alte categorii de afecțiuni fără componentă infecțioasă (ex: bolile autoimune și autoinflamatorii).
Răspunsul inflamator a fost menționat pentru prima dată de către medicul grec Hippocrate din Kos (secolul V î.e.n), care identifică inflamația ca primă fază a vindecării rănilor și utilizează pentru prima dată termeni precum ”edem” și ”sepsis”[3][4]. Medicul roman Paracelsus (Aulus Cornelius Celsus) este cel care atribuie pentru prima dată inflamației un înțeles specific și clar delimitat descriind 4 semne clinice observabile în cazul inflamației (astăzi denumite semne celsiene sau semne cardinale ale inflamației):
- tumefierea structurii afectate (tumefacție, lat. tumor)
- căldură la nivelul zonei inflamate sau febră (lat. calor)
- înroșire locală, eritem (lat. rubor)
- durere/sensibilitate locală (lat. dolor)
Celor patru semne celsiene le este adăugat de către patologul prusac Rudolf Ludwig Karl Virchow în 1858 (în lucrarea sa de patologie celulară Die Cellularpathologie in ihrer Begründung auf physiologische und pathologische Gewebelehre) un al cincilea semn, afectarea funcțională/pierderea funcției țesutului interesat (lat. functio laesa). Această contribuție la descrierea lui Paracelsus este uneori în mod eronat atribuită medicului roman Galen (Claudius Galenus).[5]
În conformitate cu perspectiva actuală, la baza procesului inflamator stau multiple interacțiuni între elementele biologice implicate care sunt de regulă grupate în 3 tipuri de răspuns[6]:
- Răspuns vascular
- Răspuns celular
- Răspuns umoral
În condiții normale răspunsul inflamator este controlat de către organism pentru a preveni sau contracara efectele nocive ale factorului declanșator, însă un răspuns inflamator exagerat poate cauza în sine efecte negative asupra organismului gazdă, uneori depășind potențialul nociv al declanșatorului. Exemple clasice în acest sens sunt bolile autoimune și autoinflamatorii (ex: ateroscleroza, artrita reumatoidă, etc) sau reacțiile de tip alergic (reacțiile de hipersensibilitate) în cadrul cărora agentul declanșator este de multe ori inofensiv.