Hiat
From Wikipedia, the free encyclopedia
În fonetică și fonologie, hiatul (mai rar denumit și hiatus) este întâlnirea a două vocale care fac parte din silabe adiacente, fără intervenția vreunei consoane, fie în cadrul unui cuvânt, fie între două cuvinte învecinate. Un exemplu de hiat se găsește chiar în cuvântul hiat, care se pronunță /hi'at/. Hiatul este astfel o discontinuitate în articularea sunetelor, locul unde aparatul fonator trebuie să comute rapid de la o conformație la alta, fără sprijinul unei consoane, ceea ce face ca efortul articulator să fie relativ mare. De aceea multe limbi evită hiaturile sau au un număr mic de hiaturi.
Dacă două sunete vocalice apar în succesiune în aceeași silabă, ele formează un diftong (între ele nu este hiat), iar unul dintre cele două sunete vocalice este de fapt o semivocală.
În transcrierile fonetice, hiatul se marchează prin precizarea locului unde se termină o silabă și începe cealaltă, de exemplu aer se transcrie fonetic /'a.er/, unde punctul semnalizează locul de despărțire în silabe. Simbolul pentru poziția accentului se plasează înaintea silabei accentuate din cuvânt și înlocuiește punctul de despărțire în silabe, ca în transcrierea cuvântului pian: /pi'an/.
În unele limbi hiatul se desemnează grafic prin semnul diacritic numit tremă, constând din două puncte amplasate orizontal peste una din vocalele hiatului. Exemplu: Citroën. Trema nu trebuie confundată cu umlautul, care se marchează grafic la fel, dar care are alt efect fonetic decât hiatul.