Diftong
From Wikipedia, the free encyclopedia
În fonetica tradițională, după unii autori, diftongul este ansamblul a două vocale pronunțate în aceeași silabă. Dintre acestea numai una este nucleul silabei, putând fi accentuată, adică este silabică, cealaltă nu, adică este asilabică[1][2][3]. După altă definiție tradițională, partea asilabică a diftongului este o semivocală[4][5].
Într-o viziune mai nouă, diftongul este o singură vocală, complexă, care se modifică, astfel încât se aude o anumită calitate vocalică la începutul diftongului și alta la sfârșitul lui[6][7][8], din cauza schimbării continui a poziției organelor articulatorii în cursul emiterii sale. Prin aceasta se deosebește de monoftong, o vocală care nu se schimbă în mod semnificativ în cursul emiterii[9].
În concepția tradițională, inițial, diftongul era interpretat numai din punct de vedere fonetic, dar mai târziu a intervenit și fonologia în tratarea sa, ceea ce se manifestă în concepția mai nouă. Totodată, există diferențe de opinii în privința statutului fonologic al elementului asilabic și al diftongului însuși, adică în privința chestiunii dacă acestea sunt sau nu sunt foneme. Aceasta se leagă și de chestiunea dacă grupurile de sunete formate dintr-un element asilabic și o vocală sunt diftongi sau nu. Detalii despre aceasta sunt prezentate mai jos, în secțiunile despre câteva limbi.
În general se disting diftongi ascendenți și descendenți. În concepția despre diftong ca secvență formată dintr-o semivocală și o vocală, diftongul ascendent are structura semivocală + vocală (ex. ro iu în iute), iar cel descendent, vocală + semivocală (ex. ai în taină)[4][5]. În viziunea diftongului ca vocală complexă, în cel ascendent este accentuat sfârșitul său, iar în cel descendent – începutul său[6][8].
Există mai multe moduri de a transcrie fonetic diftongii, chiar și în Alfabetul Fonetic Internațional. În oricare concepție, nucleul silabei se transcrie cu simbolul obișnuit al vocalei respective. Partea asilabică este transcrisă de unii autori cu simbolul vocalei corespunzătoare. Alții o transcriu cu acest simbol având semnul ◌̯ subscris. De exemplu, în cazul limbii române, posibilele părți asilabice se transcriu cu [i̯], [u̯], [e̯] și [o̯]. Dacă autorii consideră că primele două sunt consoane sonante, atunci folosesc în locul lor simbolurile consoanelor sonante respective: [j] și [w]. Detalii și despre aceasta în secțiunile următoare.