Dictatus papae
document care contine teze referitoare la pozitia suveranului pontif / From Wikipedia, the free encyclopedia
Dictatus papae este un document în limba latină care se găsește în registrul de scrisori al papei Grigore al VII-lea, între scrisorile din martie 1075; astăzi se află în Arhivele Vaticanului. Titlul Dictatus papae sugerează că este vorba de un dictat emis de papa Grigore însuși. Probabil că textul nu era destinat publicării în afara Curiei. Totuși, documentul a avut o mare influență asupra acțiunilor papei Grigore al VII-lea.[1]
Fiecare dintre cele 27 de axiome, scurte și concise, începe cu cuvântul quod și reflectă – aparent fără nicio ordine anume – ideile lui Grigore al VII-lea despre poziția papei în cadrul bisericii și în relația cu împăratul. Prin axiomele 8, 9 și 12 el se plasează chiar deasupra împăratului – care era unsul lui Dumnezeu conform concepției vremii – afirmându-și pretenția de a domni și asupra statului secular.
Aceste axiome „sunt caracterizate de o îndrăzneală uluitoare care nu este întotdeauna acoperită de tradiția juridică”, așa cum formulează istoricul german Horst Fuhrmann. Unele dintre axiome sunt acoperite de dreptul canonic al vremii, bazându-se pe decretele pseudo-isidoriene,[1] însă alte contrazic în mod evident dreptul canonic medieval.
În cercetare Dictatus papae a fost adesea înțeles ca un fel de program care explica politica papei Grigore al VII-lea. Ocazional documentul a fost înțeles și ca un proiect pentru crearea unei colecții de reglementări canonice (care de altfel nu a fost niciodată creată) în care acestea trebuiau compilate în favoarea ideilor lui Grigore.
În ciuda tuturor obiecțiilor, Grigore al VII-lea și succesorii săi au putut să impună cerințele lor ecleziastice. Conciliul Vatican I (în 1870) a ridicat primatul învățăturii și jurisdicției papale la rang de dogmă. Cursul istoriei a soluționat totuși pretenția la puterea politică afirmată în Dictatus papae (axiomele 8, 9, 12).