Asimilație (lingvistică)
From Wikipedia, the free encyclopedia
În fonetică, asimilația sau asimilarea este o schimbare fonetică foarte răspândită, prin care un sunet preia unele caracteristici articulatorii sau totalitatea acestora de la un sunet diferit, aflat în vecinătatea primului sau în apropierea acestuia[1][2][3][4][5]. Fenomenul contrar asimilației este disimilația.
Asimilația poate fi privită din punct de vedere diacronic (al istoriei limbii) și din punct de vedere sincronic (al stării actuale a limbii). Din primul, asimilația este unul din fenomenele care explică diferențe între aspectul actual al unor cuvinte și cel al cuvintelor din care provin[4]. De exemplu, la corona a dat ro cunună, în care una din schimbările fonetice a fost asimilarea lui [r] de către [n] din silaba următoare[1]. Din al doilea punct de vedere, asimilația între sunetele finală și inițială ale cuvintelor care se succed joacă un rol important în menținerea fluenței și ritmului vorbirii. De pildă, sintagma en ten mice „zece șoareci”, sună în vorbirea fluentă [ˈtemmaɪs][5].
La nivelul cuvântului izolat se pot deosebi, pe de o parte, asimilări standard. Măsura în care le consemnează ortografia diverselor limbi depinde de ce principii predomină în acestea. Bunăoară, ortografiile limbilor din diasistemul slav de centru-sud (bosniacă, croată, muntenegreană, sârbă), care sunt în relativ mare măsură fonetice, redau sistematic asimilările dintre morfemele care compun cuvintele. Astfel, substantivului Srbija „Serbia” îi corespunde adjectivul srpski „sârbesc”, cu asimilarea lui [b] de către [s]-ul inițial al terminației -ski[6]. În schimb, în ortografia limbii maghiare, deși este fonetică în destul de mare măsură, redând în unele cazuri asimilările, principiul morfologic domină la contactul dintre morfeme și intră în contradicție cu ortoepia. Astfel, în cuvântul adtam „(eu) am dat”, format din radicalul ad + două sufixe gramaticale, se pronunță corect [ˈɒttɒm][7]. Pe de altă parte, există asimilări nestandard. Unele din acestea sunt regionale, ex. băiet în graiul moldovenesc, cu asimilarea lui [a] de către [j]. Altele sunt individuale, ex. poliloghie > polologhie, cu asimilarea lui [i] de către cei doi [o][2].