Arta japoneză
From Wikipedia, the free encyclopedia
Arta japoneză (în japoneză: 日本美術史) cuprinde totalitatea stilurilor artistice, incluzând olăritul antic, sculptura, laviul și caligrafia pe mătase și hârtie, ukiyo-e, kirigami, ikebana, origami, dorodango, și mai recent manga, plus alte tipuri de opere de artă. Arta japoneză are o istorie îndelungată, începând de la popularea teritoriului actual al Japoniei, cândva în mileniul al X-lea î.e.n., până în prezent.
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține. |
Acest articol conține text în limba japoneză. Fără suport de afișare corespunzător, se pot vedea semne de întrebare, pătrățele sau alte simboluri în loc de Kanji și Kana. |
Japonia a fost supusă unor invazii bruște de idei noi și neobișnuite, urmate de perioade lungi de contact minimal cu lumea exterioară. De-a lungul timpului japonezii și-au dezvoltat abilitatea de a absorbi, imita și, în final, asimila acele elemente ale culturii străine care le-au completat preferințele estetice. Cea mai timpurie artă complexă din Japonia a fost produsă în secolele al VII-lea și al VIII-lea, având legătură cu budismul. În secolul al IX-lea, după ce japonezii au început să se întoarcă din China și să dezvolte forme de expresie indigene, artele seculare au devenit din ce în ce mai importante; până la sfârșitul secolului al XV-lea, atât artele religioase cât și cele seculare au înflorit. După Războiul Ōnin (1467 - 1477), Japonia a intrat într-o perioadă de perturbări politice, sociale și economice, care a durat peste un secol. În statul care a apărut sub conducerea shogunatului Tokugawa, religia organizată a jucat un rol mult mai puțin important în viața oamenilor, iar artele care au supraviețuit erau în predominant seculare.
Pictura este expresia artistică preferată de către japonezi, practicată atât de amatori, cât și de profesioniști. Până în prezent, japonezii au preferat să scrie cu o pensulă decât cu un stilou, iar familiaritatea lor cu tehnicile de perie le-a făcut deosebit de sensibile la valorile și estetica picturii. Odată cu apariția culturii populare în perioada Edo, un stil de tipărire din lemn a devenit o formă majoră, iar tehnicile sale au fost bine reglate pentru a produce printuri colorate. Japonezii, în această perioadă, au găsit sculptura un mediu mult mai puțin simpatic pentru exprimarea artistică; majoritatea sculpturii japoneze sunt asociate cu religia, iar utilizarea mediului a scăzut odată cu diminuarea importanței budismului tradițional. La fel ca la chinezi, o mare parte a sculpturilor sunt dedicate budismului.
Ceramica japoneză este printre cele mai bune din lume și include cele mai vechi artefacte cunoscute ale culturii lor, impresionante fiind vasele din Perioada Jomon și figurinele dogu din aceiași perioadă. În arhitectură, preferințele japoneze pentru materialele naturale și o interacțiune a spațiului interior și exterior sunt exprimate clar.
Japonezii se identifică foarte ușor cu natura înconjurătoare. Astfel, într-un aranjament floral, japonezul încearcă, pe cât posibil, să adune cât mai multe elemente vegetale, ca: tije de plante, tulpini, frunze, mușchi, flori, și așa mai departe. Deși un ansamblu pare foarte sofisticată, elementele care îl alcătuiesc sunt simple, din viața de zi cu zi. Astfel, florile folosite sunt deabea îmbobocite iar crenguțele alese simpliste.[1]