Unirea României cu Bulgaria
From Wikipedia, the free encyclopedia
În secolele al XIX-lea și al XX-lea, s-au făcut, fără succes, mai multe propuneri de a unifica Bulgaria și România într-un stat comun, fie sub forma unei federații, fie a unei uniuni personale, fie a unei confederații. Asemenea idei au găsit sprijin, mai ales în Bulgaria, și au existat mai multe oportunități de a fi puse în practică. Propunerile veneau de obicei de la bulgari, dar românii erau cei care aveau să ocupe funcțiile de conducere. Aceste propuneri au eșuat în cele din urmă din cauza diferențelor culturale și politice dintre cele două popoare și a opoziției marilor puteri, precum Austro-Ungaria și în special Rusia.
Această idee avea unele precedente istorice: bulgarii și românii au trăit mai întâi împreună sub stăpânirea Primului Imperiu Bulgar, care și-a extins puterea asupra zonelor care fac parte din România de astăzi; sub cel de al doilea Țarat Bulgar, fondat prin cooperarea bulgarilor și vlahilor (românii); și sub Imperiul Otoman, care a învins al Doilea Țarat Bulgar și a cucerit și dominat teritorii populate de bulgari și români timp de secole. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Balcani a apărut un concept popular: federalizarea regiunii, care viza lupta împotriva imperiilor din apropiere și soluționarea conflictelor dintre popoarele acesteia. Ideea s-a răspândit în cele din urmă în Bulgaria și în statele predecesoare ale României (Moldova și Țara Românească), câștigând un oarecare sprijin de către figuri precum Gheorghi Sava Rakovski. După înființarea unui principat bulgar autonom și independența deplină a României în 1878, relațiile dintre țări s-au consolidat și mai mulți români au fost propuși pe tronul Bulgariei. Printre aceștia s-au numărat regele Carol I al României și nobilul Gheorghe G. Bibescu, fiul unui fost principe valah. În final, ei nu au fost alești, și în 1879, în cele din urmă principe al Bulgariei a fost ales Alexandru de Battenberg, un prinț german.
Deși Alexandru a avut relații bune cu România, el a fost forțat să abdice în 1886 în urma unei perioade de tulburări politice în Bulgaria cauzate de Rusia, care a încercat să-și exercite influența asupra țării. Din această cauză, Stefan Stambolov(d), om politic anti-rus, a devenit liderul regenței. Stambolov a încercat din nou să înfăptuiască o uniune personală cu România și au fost purtate negocieri. Carol I ar fi fost șeful unui astfel de stat, fie cu două guverne separate, fie cu unul singur, unit. Deși Carol I era interesat să devin conducător al Bulgariei, Rusia s-a opus cu fermitate acestui lucru. Rusia a amenințat că va rupe relațiile diplomatice cu România și că o va invada și că va invada și Bulgaria, forțându-l pe Carol I să abandoneze perspectivele. Ulterior, Ferdinand de Saxa-Coburg și Gotha a fost ales prinț al Bulgariei în iunie 1887. Noi tentative de a realiza o unire au fost efectuate zeci de ani mai târziu în epoca comunistă, în special de către Gheorghi Dimitrov, dar Uniunea Sovietică le-a respins ferm. Iosif Stalin, conducătorul acesteia din urmă, considera că o astfel de propunere ar fi de neconceput.
O uniune bulgaro-română nu s-a realizat niciodată. Dezaprobarea mai multor mari puteri, diferențele dintre obiectivele naționale ale bulgarilor și românilor și lipsa de interes efectiv sau chiar opoziția în rândul acestor popoare, adăugate mediului ostil al regiunii în care trăiau, au împiedicat-o. Ideea federalizării Balcanilor, care a avut un mare sprijin la vremea sa, s-a diminuat în regiune după conflictele de la începutul secolului al XX-lea care au avut loc în toată Europa și, mai târziu, după violenta destrămare aIugoslaviei. Cu toate acestea, Uniunea Europeană, din care Bulgaria și România sunt membre din 2007, pune la orizontul Balcanilor valori democratice și viziune pluralistă pentru integrarea europeană, ceea ce a condus la ideea în lumea academică că datorită tuturor acestor lucruri ar putea apre o propunere de federalizare a regiunii.