Trădarea occidentală
From Wikipedia, the free encyclopedia
Trădarea occidentală (sau trădarea Occidentului) este un termen popular folosit în câteva națiuni din Europa Centrală – Polonia, Republica Cehă, Slovacia, România și statele baltice – care se referă la politica externă a câtorva state occidentale în perioada dintre momentul semnării Tratatului de la Versailles din 1919, de-a lungul perioadei celui de-al doilea război mondial până la declanșarea Războiului Rece, perioadă care ar fi fost caracterizată de ipocrizie și trădare.
"Trădarea" se referă la faptul că Aliații occidentali – în ciuda faptului că erau promotorii democrației și autodeterminării, în ciuda faptului că semnaseră tratate și formaseră alianțe militare în timpul primului război mondial cu națiunile est și central europene, și-au trădat până în cele din urmă aliații prin nerespectarea sus-numitelor tratate. Astfel, Cehoslovacia a fost abandonată în mâinile Germaniei Naziste, iar Polonia a fost lăsată să lupte de una singură cu Germania și Uniunea Sovietică agresoare. După al doilea război mondial, puterile occidentale nu au făcut nimic ca să împiedice procesul prin care aceste state central europene au fost transformate în state marionetă sub controlul ideologic, politic și economic al Uniunii Sovietice și să împiedice înregimentarea sus-numitelor țări în alianța politico-economică și militară a blocului răsăritean.
Conceptul este încă foarte disputat în rândurile istoricilor, dintre care unii argumentează că Winston Churchill și Franklin Roosevelt nu au avut de ales și au trebuit să accepte pretențiile lui Stalin enunțate la Conferințele de la Teheran și Conferința de la Ialta.