Războiul din Nagorno-Karabah din 2020
From Wikipedia, the free encyclopedia
Eroare Lua în Modul:Navbar la linia 23: Invalid title Conflictul din Nagorno-Karabah
Conflictul din Karabahul de Munte din 2020 | |||||||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
Parte a conflictului din Karabahul de Munte și războiul proxy dintre Rusia și Turcia[1] | |||||||||||
Situația războiului la 17 decembrie 2020; Teritorii controlate de Republica Arțah Teritorii revendicate de către Arțah, dar controlate de către Azerbaijan Teritorii capturate de către Azerbaijan Cu galben teritoriile cedate de armeni după armistițiu | |||||||||||
Informații generale | |||||||||||
| |||||||||||
Beligeranți | |||||||||||
Arțah Armenia (neoficial) Voluntari armeni din diaspora Presupus: Furnizori de arme: | Azerbaidjan Armata Națională Siriană Turcia Israel (furnizează arme) | ||||||||||
Conducători | |||||||||||
Nikol Pașinian (Prim-ministru al Armeniei și Comandant șef) Arayik Harutyunyan (Președintele Arțahului și Comandant șef) David Tonoyan (Ministrul armean al Apărării) Jalal Harutyunyan (Ministrul Apărării din Arțah) | Ilham Aliev (Președintele Azerbaidjanului și Comandant șef) Zakir Hasanov (Ministrul azer al Apărării) Recep Tayyip Erdoğan (Președintele Turciei și Comandant șef) | ||||||||||
Modifică date / text |
Războiul din Nagorno-Karabah din 2020 sau Al doilea război din Karabahul de Munte a fost un conflict armat între Azerbaidjan, sprijinit de Turcia, și autoproclamata Republică Arțah, sprijinită de Armenia, în regiunea disputată Nagorno-Karabah și teritoriile înconjurătoare. A fost ultima escaladare a conflictului nerezolvat pentru această regiune, care este recunoscută la nivel internațional ca parte a Azerbaidjanului, dar parțial guvernată de Arțah, un stat separatist cu o majoritate etnică armeană.[lower-alpha 3]
Ciocnirile au început în dimineața zilei de 27 septembrie 2020 de-a lungul liniei de contact în Nagorno-Karabah, care a fost stabilită în urma primului război din Nagorno-Karabah (1988-1994). Drept răspuns, Armenia și Arțah au introdus legea marțială și mobilizarea totală,[9][10] în timp ce Azerbaidjanul a introdus legea marțială[11] și o mobilizare parțială.[12] Turcia a oferit sprijin militar Azerbaidjanului, deși amploarea acestui sprijin a fost contestată.[13][14] Se consideră că implicarea Turciei a fost o încercare de extindere a sferei sale de influență, atât prin întărirea poziției Azerbaidjanului în conflict, cât și prin marginalizarea influenței Rusiei asupra regiunii.[13][15]
Luptele au început cu o ofensivă azeră,[13][16] cu scopul principal de a recuceri zonele mai puțin muntoase din sudul Nagorno-Karabahului, care erau mai ușor de capturat decât interiorul bine fortificat al regiunii.[17] Războiul s-a caracterizat prin folosirea dronelor, senzorilor, artileriei grele cu rază lungă de acțiune[18] și a rachetelor, precum și de propaganda de stat și de utilizarea conturilor oficiale de social media în războiul informațional online.[19] Numărul total de pierderi de ambele părți poate fi câteva mii.[20] Numeroase țări și Organizația Națiunilor Unite au condamnat luptele și au solicitat ambelor părți să detensioneze situația și să reia fără întârziere negocierile.[21] Trei încetări ale focului intermediate de Rusia, Franța și Statele Unite nu au reușit să oprească luptele.[22]
După capturarea Șușei, a doua așezare după mărime din Nagorno-Karabah, a fost semnat un acord de încetare a focului între președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliev, primul ministru al Armeniei, Nikol Pașinian, și președintele Rusiei, Vladimir Putin, punând capăt tuturor ostilităților în zonă de la 00:00, 10 noiembrie 2020.[23][24][25] Președintele Arțahului, Arayik Harutyunyan, a fost de asemenea de acord să se înceteze ostilitățile.[26] Conform acordului, părțile în luptă vor păstra controlul asupra zonelor deținute în prezent în Nagorno-Karabah, în timp ce Armenia a înapoiat teritoriile din jurul Arțahului pe care le-a ocupat în 1994. Azerbaidjanul a obținut, de asemenea, comunicații de transport către exclava sa din Nahicevan, care se învecinează cu Turcia și Iran.[27] Aproximativ 2.000 de soldați ruși sunt desfășurați ca forțe de menținere a păcii de-a lungul coridorului Lacin dintre Armenia și Nagorno-Karabah pentru un mandat de cel puțin cinci ani.