Pești de mare adâncime
From Wikipedia, the free encyclopedia
Peștii de mare adâncime sunt pești care trăiesc în abisul de sub apele de suprafață luminate de soare, mai precis, sub zona epipelagică sau fotică a mării. Peștele lanternă este, de departe, cel mai răspândit pește de mare adâncime. Printre peștii de mare adâncime se numără și anomalopidele, rechinul trabuc, peștii din familia Gonostomatidae, peștele undițar, peștele viperă, precum și unele specii de mihalț.
[[wiki]] | Acest articol sau această secțiune nu este în formatul standard. Ștergeți eticheta la încheierea standardizării. Acest articol a fost etichetat în ianuarie 2020 |
Doar aproximativ 2% din speciile marine cunoscute se găsesc în mediul pelagic. Aceasta înseamnă că trăiesc în coloana de apă, spre deosebire de organismele bentice care trăiesc fie în, fie pe fundul mării.[1] Organismele de mare adâncime se găsesc în general în zonele batipelagice (1000–4000 m adâncime) și abisopelagice (4000–6000 m adâncime). Cu toate acestea, atât organismele de mare adâncime, cât și cele din zona mezopelagică (200-1000 m adâncime) au trăsături comune, precum bioluminiscența. Zona mezopelagică este zona de la suprafața mării, unde lumina este slabă, dar persistentă. Stratul minim de oxigen din ocean variază în funcție de zonă și adâncime (700 m- 1000 m). De asemenea, zona mezopelagică abundă în substanțe nutritive. Zonele batipelagice și abisopelagice sunt afotice, ceea ce înseamnă că lumina nu pătrunde niciodată aici. Aceste zone reprezintă aproximativ 75% din spațiul oceanului locuit.[2]
Zona epipelagică (0-200 m) este zona în care lumina pătrunde în apă și are loc fotosinteza. Aceasta este cunoscută și sub denumirea de zona fotică. Întrucât ,de obicei, zona fotică nu se întinde decât la câteva sute de metri sub apă, adâncul mării, care reprezintă aproximativ 90% din volumul oceanului, rămâne în întuneric. Adâncul mării este, de asemenea, un mediu extrem de ostil, cu temperaturi care foarte rar depășesc 3 °C (37.4 °F) și scad până la −1.8 °C (28.76 °F) (cu excepția ecosistemelor de aerisire hidrotermale care pot depăși 350 °C sau 662 °F), niveluri scăzute de oxigen și presiuni cuprinse între 20 și 1000 de atmosfere (între 2 și 100 megapascali).[3]