Ortografie fonemică
From Wikipedia, the free encyclopedia
O ortografie fonemică (numită uneori și ortografie fonetică) este o ortografie care stabilește o relație regulată între forma scrisă și forma pronunțată, în sensul că aplicând un set de reguli generale orice cuvânt scris poate fi pronunțat corect și orice cuvânt vorbit poate fi scris corect, fără a memora grafia fiecărui cuvânt în parte.
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține. |
Cea mai simplă ortografie fonemică este aceea care prezintă o corespondență unu la unu între grafeme și foneme. În practică, însă, unele ortografii fonemice folosesc și secvențe solidare de cîte două (mai rar trei) caractere pentru a nota un singur fonem; de exemplu în limba maghiară digraful sz reprezintă fonemul unic /s/. Și invers, unele ortografii fonemice notează secvențe de două sau mai multe foneme cu câte un singur simbol; de exemplu în silabarul japonez katakana caracterul コ reprezintă secvența de două foneme /ko/.
Avantajul practic evident al ortografiilor fonemice este că pot fi învățate foarte ușor, atât de către vorbitorii nativi, cât și de către străini, și că sunt mai ușor de folosit în practică decât ortografiile care se abat mult de la relația regulată dintre pronunție și grafie. În schimb, o ortografie fonemică trebuie să țină pasul cu evoluția pronunției limbii și deci necesită actualizări mai frecvente, în timp ce o ortografie etimologică este foarte stabilă și nu se modifică aproape deloc cu trecerea secolelor. Un alt dezavantaj al ortografiilor fonemice este că sunt greu de construit și aplicat în cazul limbilor care au dialecte diferite între ele din punct de vedere fonologic, așa cum este engleza, sau în cazul familiilor de limbi care în mod tradițional folosesc în comun un sistem de scriere ideografic, așa cum este chineza.