Iliric
From Wikipedia, the free encyclopedia
Iliricul (Illyricum) a fost o provincie romană care a existat între 167 î.Hr. și 10 d.Hr., denumită după Illyria. Provincia a fost apoi împărțită între Pannonia în nord și Dalmația în sud.
Acest articol sau secțiune are mai multe probleme. Puteți să contribuiți la rezolvarea lor sau să le comentați pe pagina de discuție. Pentru ajutor, consultați pagina de îndrumări.
Nu ștergeți etichetele înainte de rezolvarea problemelor. |
ILIRICUL INTRE ROMA SI BIZANT Problema Iliricului nu este o chestiune numai de trecut , pentru că ea constituie totodată și o actualitate pentru continua străduința papala de a-l stăpâni. Pentru a o înțelege mai deplin, e necesară cunoașterea ivirii ierarhiei episcopale bisericești, a încreștinării regiunii precum și a organizării ei locale, ca să le lămurească apoi ciocnirea ce s-a dat pentru Iliric între Roma și Bizanț pentru stăpânirea acestei regiuni.
INCREȘTINAREA REGIUNII ILIRICE
Primii misionari creștini au cutreierat regiunile Iliricului dupa organiyarea centrelor bisericeste de la Tesalonic, Berea și Filipi din partea Sfîntului Apostol Pavel, care prin anii 54-55 și 65-66 a activat însuși în Iliric și poate chiar în regiunea dunăreană, urmîndu-i apoi Andronic. Activitatea creștină trece și în Dacia, dupa cucerirea ei de către Traian în 106. Dar religia lui Iisus are de întâmpinat in Iliric atat vechile religii, cat si represiunile persecutiilor imperiale. Ea totusi sporeste precum ne informeaza Tertulian si Origen, si centre de raspandire cresitna devin in primul rand orasele, intre care de cinste deosebita se bucura Tesalonicul, comunitate crestina apostolica, cu traditia Sf. Apostol Pavel, care i-a adresat chiar doua epistole speciale.
Spr sfarsitul veacului III I inceputul celui de al IV-lea, sunt cunoscute numeroase sedii episcopale pentru intregul Iliric apusean si rasaritean. In ele se constata insa influenta Rasaritului crestin grecesc, si nicidecum Italiei laitne, precum o constata unii, desii in regiune se vorbeste si latineste si greceste. Argumentul filologic pentru crstinismul daco-valah o marturiseste indeajuns.
ORGANIZAREA MITROPOLITANA IN ILIRIC
In existenta autonoma a episcopiilor crestine intervine insa reorganizarea administrativa a imperiului roman prin Diocletian si Constantin cel Mare, ambii originari din Iliric. Imperiul este împărțit in patru prefecturi, care se compuneau din dieceze si acestea din provincii, si anume: Prefectura Orientului cu Egiptul, Siria, Asia Mica si Tracia; Prefectura Iliricului cu diecezele Iliricului Occidental, Dacia( Sardia) si Macedonia cu Ahaia (Tesalonic); Prefectura Italiei cu Italia si Africa si Prefectura Galia cu Galia, Spania si Britania. Personal, aceste prefecturii au fost impartite in anul 310 astfel: Constantin isi lua Galia si Italia, iar Iliricul si Orientul le primea Galeriu , dupa marturia lui Sicard din Cremona, de pe la 1204. Pentru ca aceasta organizare administrativa politica putea fi favorabila si pentru cea bisericeasca, pentru usurinta circulatiei, si in vederea hirotonirii de episcopi noi, canonul I Apostolic prevazand ca hirotonia unui episcop sa o savarseasca cel putin 2-3, Biserica s-a orientat in organizarea ei locala dupa aceasta organizare politica . si astfel se trece la a doua etapa a organizarii bisericesti, numita mitropolitana cand episcopii provinciilor se aduna in jurul episcopului din Dieceza, numit dupa numele resedintei “metropolis” si el Mitropolit. Acest principiu este apoi confirmat ca norma generala de canonul 4 al Sinodului I Ecumenic din 325, de canonul 9 de la Antiohia din 341, de canonul 32 de la Cartagina din 417 precum de can. 34 Apostolic, care preveda ca episcopii unei natiuni-popor sa-si aleaga dintre ei unul ca protos (mitropolit). Astfel iau fiinta pe rand noile Mitropolii, prin concentrarea in jurul lor a mai multor episcopii-eparhii invecinate . Aceasta imprejurare constituie un motiv serios pentru unii mitropoliti sa-si largeasca jurisdictia proprie peste eparhii si mai indepartate , fapt la care contribuie si dorinta dupa sporirea prestigiului propriu in dauna altora, sau al orgoliului personal, mai ales ca din 330 se iveste “Roma cea noua” la Bizant –Constantinopole, cu spiritualitate pronuntat crestina si cu supozitia, ca insusi Sf. Apostol Andrei, primul chemat, a fost intemeietorul bisericii din vechiul Bizant. Astfel se vor naste intreceri organizatorice si jurisdictionaleintre Constantinopole de la Apostolul Andrei, Tesalonicul de la Apostolul Pavel si Roma de la Apostolul Petru. Cinstindu-si patria natala, Nisul din Dacia aureliana, imp. Constantin o lega de Metropola noua a imperiului, dupa ce mitropolitul Protogen din Sardicaindeplinise sarcini in Dacia, Dardania, Calabria si in tarile din jur, iar Mitropolitul din Tesalonic primise jurisdictia peste ambele Scitii. Constantin se invredniceste apoi de epitetul “restitutor Daciarum”, aducand stapanire imperiala iar la Dunare, prin respingerea gotilor. Dar intervine o noua impartire a imperiului, cand Constans, fiul lui Constantin isi lua Italia, Iliricul si Africa pentru sine. Astfel Iliricul ajungea in relatii cu Apusul si de aceea sap area unora, ca sinodul de la Sardica, din 343, tinut impotriva arienilor ar fi fost la frontiera dintre partea lui Constans si a lui Constantiu. Cu aceasta ocazie can. 16 de la Sardica recunoaste, ca Mitropolia Tesalonicului se administreaza autonom-propriu. In anul 364 are loc o noua impartire a imperiului, intre fiii lui Jovinian, Valentinian I luand Apusul si Valens Rasaritul. Dar impartirea reala are loc abia in 379, fiind confirmata in 395. cu aceasta ocazie Iliricul este definitive scindat in doua, asa ca Iliricul apusean, ci dieceza Panonia, vine inglobat imperiului de Apus si prefecturii Italia, iar Iliricul rasaritean, cu diecezele vechi Dacia si Macedonia de la Sirmiu si pana la Salonic constituie prefectura proprie a Iliricului, cu capitala cand laTesalonic cand la Sirmiu dupa imprejurari, apartinand imperiului de Rasarit. De atunci si regiunea numita Albania cade definitive in sfera imperiului de Rasarit. Un element specific pt. viata bisericeasca a Iliricului il prezinta si limba cultului crestin. Fireste ca bazele acestui cult erau grecesti, care s-au impus in teologia rasariteana si in circulatia credinciosilor, din timpul increstinarii, si al traditiilor Pauline pastrate si alimentate ulterior din Ierusalim, Asia mica si apoi chiar de la Bizant. Dar in viata Iliricului a intervenit si latinizarea-romanizarea populatiilor locale traco-ilirice, macar in parte, fapt care apoi a necesitat aducerea in aceste egiuni si a limbii latine crestine, de tipul “italiei” africane, exprimata in limba Latina rustica. E vremea în care chiar Damas I al romei realizeaza inlaturarea limbii grecesti din cultul roman in avantajul celei latine crestine, pe care o sustine ca sa biruie pe deplin si fireste ca despre aceasta au luat cunostinta si romanicii ilirici, in vremea în care exista o comunitate spirituala si intre romanitatea din Sudul si Nordul Dunarii. Iliricul se bucura insa inca de autonomia bisericeasca a Mitropoliei Tesalonicului, fapt care rezulta din cazul episcopului Bonos de la Nis, acuzat de erezie. Apeland in 391 la sinodul de la Capuadin Italia, apoi la Sf. Ambroziu al Mediolanului cat si la Siriciu al Romei, de fiecare data cazul lui e trimis spre judecare si rejudecare catre sinodul iliric, prezidat de Anisiu al Tesalonicului, ca dovada ca niciun ierarh apusean, fie el chiar si episcope al romei, nu indraznea sa se amestece intr-o chestiune proprie a Mitropoliei Iliricului. Impartirea finala a imperiului in 395 creeaza imperiul roman de apus cu prefecurile Italia si Galia, cu capitala la Roma mai intai, si imperiul roman de rasarit cu prefecturile Iliricului si Orientului, cu capitala la Constantinopol. Granita dintre ambele imperii este marcata prin cursul meridional al Dunarii pana la Singidun(Belgrad), iar de acolo ea ducea pe o linie dreapta spre litoralul adriatic de la Cattaro. Impartirea aceasta la inceput era menita pentru fii lui Teodosiu cel Mare, dar ea s-a arata a fi definitiva. In felul acesta, Iliricul intreg de rasarit cu Dacia, Macedonia si celelalte regiuni vecine cadea in lotul lui Arcadie, pentru a impartasii astfel in depanarea veacurilor soarta politica, economia si culturala a imperiului roman de rasarit.