Constituția Germaniei
From Wikipedia, the free encyclopedia
Legea Fundamentală a Republicii Federale Germania (în germană: Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland, scurtat Grundgesetz, tradus lege fundamentală, și uneori abreviat GG sau GrundG) reprezintă consituția Republicii Federale Germania.
Consiliul Parlamentar, adunat la Bonn între septembrie 1948 și iunie 1949, a redactat și aprobat Legea Fundamentală, care a intrat in vigoare pe 23 mai, după ce a fost aprobată pe 12 mai de către forțele ocupatoare formate din aliații din vest. Textul a fost intitulat „lege fundamentală” (germană: Grundgesetz) pentru a indica faptul că era un text legislativ provizoriu, până la reunificarea Germaniei. Cu toate astea, cand reunificarea s-a realizat in 1990, Legea Fundamentală a fost păstrată ca textul definitiv al constituției Germaniei reunificate.
Textul original a fost adoptat în zonele ocupate de Franța, Regatul Unit și Statele Unite, și la insistența acestora a exclus Berlinul de Vest. În 1990 a fost semnat Tratatul doi plus patru (între RFG, RDG, și cei 4 aliați care au ocupat Germania), care a adus unele modificări constituției.
Eficiența constituției se reflectă azi în dezvoltarea economică și în stabilitatea politică. Pe plan politic soluția numită „vot de neîncredere constructiv” a făcut ca de la înființare (1949) până acum (2020) Germania să nu aibă decât 12 președinți federali și 8 cancelari (prim-miniștri) federali.[1]