Frontul italian (Primul Război Mondial)
From Wikipedia, the free encyclopedia
Frontul italian (în germană Italienfront sau Gebirgskrieg, „războiul din munți”) cuprinde luptele duse de Regatul Italiei și Aliații ei împotriva armatelor Austro-Ungariei și Germaniei, în zona delimitată de granița cu Elveția și de malul nordic al Golfului Veneția(d), în contextul mai amplu al evenimentor Primului Război Mondial. Conflictul este cunoscut în Italia, cu numele de „războiul italo-austriac”[7] sau „al patrulea război de independență(d)”.[8]
Campania italiană | |||||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
Parte din teatrul european al Primului Război Mondial[*] | |||||||||
Începând din stânga-sus: soldați austro-ungari pe vârful Ortler, toamna lui 1917; obuzierul Skoda 305 mm Model 1911 howitzer(d) care a distrus Forte Verena(d) și Forte Campolongo(d), iunie 1915-mai 1916; soldați italieni pe Paternkofel(d), circa 1915; soldați italieni în tranșee pe Karst pe cale să lanseze o grenadă, circa 1917; avioane germane încărcate pe un tren în gara Dobbiaco, 1915 | |||||||||
Informații generale | |||||||||
| |||||||||
Beligeranți | |||||||||
Italia Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei Franța SUA | Austro-Ungaria Imperiul German | ||||||||
Conducători | |||||||||
Victor Emanuel al III-lea al Italiei Luigi Cadorna Armando Diaz Prințul Emanuele Filiberto, Duce de Aosta Luigi Capello(d) | Eugen, Arhiduce de Austria Svetozar Boroević Franz Conrad von Hötzendorf Arthur Arz von Straussenburg Otto von Below | ||||||||
Efective | |||||||||
În 1915: 1.339.000[1][2] | În 1915: circa 200.000[3][4] | ||||||||
Pierderi | |||||||||
651.000 morți 953.886 răniți[5] | 400.000 morți 1.200.000 răniți[6] | ||||||||
Modifică date / text |
După ce a convenit un pact de alianță cu puterile Antantei și au renunțat la apartenența la Tripla alianță, Italia a declarat război Austro-Ungariei la 23 mai 1915, începând operațiunile de luptă în ziua următoare: frontul de contact între cele două armate se întindea din nord-estul Italiei, de-a lungul frontierei alpine și în regiunea Karst. În prima fază a confruntărilor, forțele italiene, conduse de șeful statului major al armatei(d), generalul Luigi Cadorna, a lansat o serie de ofensive masive contra trupelor austro-ungare în zona râului Isonzo, oprite de armata generalului Svetozar Borojević von Bojna, simultan cu operațiuni minore pe crestele montane, în special în zona munților Dolomiți.
Conflictul s-a transformat într-un sângeros război de tranșee, similar cu cel de pe frontul de vest: lunga serie de bătălii de pe Isonzo nu a adus italienilor decât mici câștiguri teritoriale, cu prețul unor grele pierderi umane în rândul trupelor care în curând au ajuns să fie epuizate și demoralizate de desfășurarea operațiunilor. Forțele austro-ungare s-au limitat la apărare, lansând contraatacuri limitate, cu excepția masivei ofensive de pe Platoul Asiago(d) din mai-iunie 1916, blocată de italieni.
Situația a suferit o schimbare bruscă în octombrie 1917, când o ofensivă austro-germană în zona Caporetto a condus la o penetrare a liniilor de apărare italiene și la prăbușirea bruscă a întregului front: Armata Regală a fost obligată la o retragere lungă până pe malurile râului Piave, lăsând în mâinile inamicului Friuli și nordul regiunii Veneto, precum și sute de mii de prizonieri. Trecute sub comanda generalului Armando Diaz și consolidate de trupele franco-britanice, forțele italiene au reușit, totuși să consolideze un nou front de-a lungul râului Piave, bolcând ofensiva Puterilor Centrale. După ce au respins o nouă încercare austro-ungară de forțare a liniei de pe Piave în iunie 1918, forțele Aliaților au trecut la contraofensivă la sfârșitul lunii octombrie 1918: în cursul așa-numitei bătălii de la Vittorio Veneto, forțele austro-ungare au fost puse pe fugă și dezmembrate în cursul retragerii.
La 3 noiembrie 1918 Austro-Ungaria a cerut pace și a semnat armistițiul de la Villa Giusti, care a intrat în vigoare pe 4 noiembrie și a marcat sfârșitul ostilităților.