Strămutarea și expulzarea germanilor după Al Doilea Război Mondial
From Wikipedia, the free encyclopedia
Strămutarea/refugierea și expulzarea germanilor după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial se referă la fuga și deportarea în masă a celor considerați a fi de etnie germană (atât Reichsdeutsche cât și Volksdeutsche) din zonele ocupate de Uniunea Sovietică în Europa, imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și în primii trei ani postbelici (1946 – 1948).
Prima etapă a procesului de expulzare a reprezentat-o evacuarea haotică a populației civile organizată de autoritățile germane în mai multe părți ale țării. Au urmat deportările celor care rămăseseră după prima etapă, care în multe părți se aflau în zonele ocupate de Armata Roșie, și care erau concepute anume pentru crearea statelor naționale omogene din punct de vedere etnic. Expulzările în masă ale minoritarilor germani au fost hotărâte în timpul Conferinței de la Potsdam din 1945, care stabileau că strămutările urmau să fie făcute "în ordine și într-un mod uman". În atmosfera postbelică, ale cărei caracteristici imediate erau haosul, foametea, bolile, vremea potrivnică, criminalitatea, milițiile populare răzbunătoare și violențele gratuite, pierderile de vieți omenești din rândurile populației civile germane s-au ridicat la cifre apreciate de unele surse ca fiind de ordinul milioanelor. Estimările variază de la o sursă la alta, dar este acceptată o cifră de unu până la trei milioane de civili, care și-au pierdut viața. În conformitate cu sursele Aliaților date publicității după 1990, deportarea și migrația etnicilor germani au afectat în jur de 16,5 milioane de oameni și a fost cea mai mare dintre migrațiile postbelice orchestrate de puterile victorioase ale Aliaților occidentali și ale Uniunii Sovietice staliniste. Alături de germani au mai fost deportați polonezi, români din Basarabia și Bucovina, ucraineni, maghiari, evrei din întreaga Uniune Sovietică și Europa Răsăriteană.
Majoritatea expulzărilor au fost făcute din zonele care au revenit Uniunii Sovietice și Poloniei după război. Alte deportări de mai mică amploare au fost făcute din Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia (în special din Voievodina), Lituania și alte regiuni din Europa Centrală și Răsăriteană. Acei care au migrat sau au fost deportați erau fie cetățeni germani adevărați, dintre care unii își dobândiseră cetățenia germană în timpul ocupației naziste, fie persoane care au fost în mod greșit considerate de etnie germană, dar și oameni care s-au declarat germani pentru a scăpa de regimurile comuniste. Unele dintre aceste persoane au fost persecutate pentru acțiunile lor din timpul războiului, dar cele mai multe au fost persecutate doar pentru simplul fapt că erau de etnie germană.
La mai mult de o jumătate de secol după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, relațiile dintre Germania unificată și unii dintre vecinii ei est-europeni rămân umbrite într-o oarecare măsură de controversele legate de moralitatea expulzărilor și de drepturile deportaților ("Heimatvertriebene"). Multe dintre controverse sunt alimentate de pretențiile unor grupuri ale deportaților sau ale descendenților acestora pentru revocarea decretelor de expulzare, pentru primirea de scuze oficiale, pentru punerea sub acuzație a celor considerați vinovați de migrația forțată a germanilor, sau pentru primirea de compensații pentru proprietățile pierdute. Deosebite pentru aceste controverse sunt neînțelegerile asupra responsabilităților pentru expulzări, asupra motivațiilor și asupra moralității deportărilor.
Deși în acest caz nu a fost sesizat nici o instanță, se poate considera că orice deportare a populației poate fi considerată crimă împotriva umanității în conformitate cu prevederile dreptului internațional și cu practica Tribunalului Penal Internațional. În accepțiunea judiciară modernă, deportările pot fi considerate purificare etnică.