Evul Mediu timpuriu în România
From Wikipedia, the free encyclopedia
Evul mediu timpuriu în România actuală a început cu retragerea trupelor și administrației romane din provincia Dacia în anii 270[necesită citare]. În următorul mileniu, au sosit o serie de popoare, dintre care majoritatea controlau numai două sau trei din cele aproape zece regiuni istorice care formează acum România. În această perioadă, societatea și cultura au suferit schimbări fundamentale. Viața orașelor a încetat în Dacia odată cu retragerea romană, iar în Scythia Minor – cealaltă provincie romană de pe teritoriul actual al României – 400 de ani mai târziu. Vasele atent lucrate pe roțile rapide de olărit au dispărut și începând cu anii 450, ceramica lucrată manual a devenit dominantă. Ritualurile de înmormântare s-au schimbat de mai multe ori de la incinerație la inhumație și viceversa până când inhumația a devenit dominantă pe la sfârșitul secolului al X-lea.
Goții și gepizii est-germanici, care trăiau în comunități sedentare, au fost primii nou-veniți. Goții au dominat Moldova și Muntenia din anii 290, și părți din Transilvania după anii 330. Puterea lor s-a prăbușit sub atacurile hunilor nomazi din 376. Hunii controlau Europa Răsăriteană și Centrală după începutul secolului al V-lea, dar imperiul lor s-a dezintegrat în 454. Ulterior, în regiunile de la vest de Munții Carpați – Banat, Crișana și Transilvania – și Oltenia au fost dominate de gepizi. În decurs de un secol, ținuturile de la est de munți au devenit importante centre ale anților și sclavinilor(d). Hidronimele(d) și toponimele de origine slavă demonstrează și o prezență singulară a slavilor timpurii(d) în regiunile de la vest de Carpați.
Avarii nomazi i-au subjugat pe gepizi în 568 și au dominat Bazinul Panonic până în preajma anului 800. Bulgarii și-au fondat și ei un puternic imperiu în anii 670, cuprinzând Dobrogea și alte teritorii de-a lungul Dunării de Jos. Bulgaria a adoptat oficial creștinismul ortodox în 864. Un conflict armat între Bulgaria și maghiarii nomazi i-a forțat pe aceștia din urmă să se îndepărteze de stepele Pontice și a început cucerirea Bazinului Panonic în jurul anului 895. Invazia lor a dat naștere la cea mai timpurie atestare, înregistrată câteva secole mai târziu, în Gesta Hungarorum, a unui sistem politic condus de un duce român pe nume Gelou. Aceeași sursă menționează și prezența secuilor în Crișana în jurul anului 895. Primele referiri contemporane la români – care erau denumiți vlahi – în regiunile care formează astăzi România datează din secolele al XII-lea și al XIII-lea. Referiri la vlahi care locuiesc pe pământurile de la sud de Dunărea de Jos abundă în aceeași perioadă.
Banatul, Crișana și Transilvania au fost integrate în Regatul Ungariei în secolul al XI-lea. Aceste regiuni au fost supuse raidurilor de pradă ale pecenegilor și cumanilor nomazi care dominau zona de șes de la est de munți. Monarhii maghiari au promovat imigrarea coloniștilor din Europa de Vest în Transilvania de prin anii 1150. Urmașii acestor coloniști, cunoscuti sub numele de sași în secolul al XIII-lea, au primit privilegii colective în 1224. Din cauza așezării sașilor în fostele lor teritorii, secuii s-au deplasat în cea mai estică zonă a regatului. Apariția Imperiului Mongol în Stepele Eurasiatice în primele decenii ale secolului al XIII-lea a avut efecte de durată asupra istoriei regiunii. Mongolii i-au subjugat pe cumani în 1230 și au distrus multe așezări de pe tot cuprinsul Regatului Ungariei în 1241 și 1242, punând capăt Evului Mediu Timpuriu.