Codroș de munte
From Wikipedia, the free encyclopedia
Codroșul de munte (Phoenicurus ochruros) este o pasăre mică cântătoare, migratoare, insectivoră din familia muscicapidelor (Muscicapidae).[2][3] Sunt recunoscute cinci subspecii: ochruros, gibraltariensis, semirufus, phoenicuroides și rufiventris. Subspecia gibraltariensis cuibărește în majoritatea țărilor din Europa (mai puțin în Islanda, nordul Marii Britanii și nordul Scandinaviei) și în nord-vestul Africii; iernează în sudul Europei și nordul Africii, la est până în estul Sudanului, local mai la sud până la Sahel. Celelalte 4 subspecii cuibăresc în Asia.[4]
Codroș de munte | |
---|---|
Mascul | |
Femelă | |
Stare de conservare | |
Clasificare științifică | |
Regn: | Animalia |
Încrengătură: | Chordata |
Clasă: | Aves |
Ordin: | Passeriformes |
Familie: | Muscicapidae |
Gen: | Phoenicurus |
Specie: | P. ochruros |
Nume binomial | |
Phoenicurus ochruros (S. G. Gmelin, 1774) | |
Arealul codroșului de munte | |
Modifică text |
Cuibărește în locuri stâncoase cu vegetație rară, inclusiv pe pantele stâncilor cu vegetație xerofitică, în albiile din văile râurilor montane, pe culmile munților stâncoși până la limita zăpezilor. În Carpați cuibărește mai ales pe pantele montane acoperite cu ienupăr, grohotișuri și galet. În ultimele decenii a devenit foarte antropofilă și s-a adaptat la habitate artificiale similare din sate și orașe unde cuibărește în locurile mai pustii care imită mai îndeaproape habitatele stâncoase, de ex. turnuri de biserică, clădirile publice mari, complexele industriale, castele și silozuri, șantiere, ruine urbane, blocurile cu apartamente, dar evită zonele cu grădini și parcuri. În regiunile cu păduri, le preferă pe cele cu specii de foioase sau amestec, unde este întâlnită doar la liziera pădurilor. Deși larg răspândită în cea mai mare parte a Europei și, în ciuda faptului că trăiește atât de aproape de om, puțini oameni în afară de ornitologii amatori o cunosc pe nume.[5][6][7][4][8]
În România și Republica Moldova cuibărește subspecia Phoenicurus ochruros gibraltariensis. În România se întâlnește oriunde există habitatele preferate pentru cuibărit, de la câmpie până în golurile alpine, frecvent în regiunile pietroase și stâncoase din Carpați până la limita superioară a bradului. În România populația acestei specii a fost estimată la 390.000-780.000 de perechi cuibăritoare, fiind considerată în creștere.[5][6][7] În Republica Moldova cuibărește în zonele deschise, ierboase și stâncoase de pe malurile râurilor, cu precădere în lungul cursului fl. Nistru, din nord și până în centrul republicii. În localități cuibărește în construcțiile abandonate sau parțial deteriorate. În Republica Moldova are un efectiv în creștere, populația cuibăritoare fiind estimată la 5.000-10.000 de perechi.[9][10][11]
Codroșul de munte este o pasăre de talie mică. Are o lungime de 14–15 cm și o greutate de 12–20 g. Atinge în libertate longevitatea maximă de 10 ani și 2 luni. Sexele diferă. Masculii adulți ai subspeciei europene gibraltariensis au creștetul, ceafa, spatele și scapularele cenușiu-ardezii închise, devenind mai negre pe centrul spatelui și mai deschise spre târtiță. Bazele penelor spatelui sunt cenușiu-deschise, tivite cu o dungă negricioasă. Remigele aripilor negru-brunii. Tectricele supraalare negre, tivite cu cenușiu pe margini. Pe aripă închisă au o pată (oglindă alară) mare albă sau cenușiu-deschisă formată de marginile steagurilor externe ale remigelor terțiare și remigelor secundare. Marginile albe ale remigelor sunt mai înguste sau eventual absente în penajul uzat. Târtița, supracodalele și rectricele laterale ale cozii roșcat-ruginii (portocaliu-roșiatice), cele două rectrice centrale ale cozii brun-închise. Partea inferioară a frunții până la ochi, lorul, față, bărbie, părțile laterale ale capului și gâtului, gâtlejul și pieptul în întregime sunt negre ca smoala, devenind treptat cenușii pe laturile abdomenului și fața inferioară a aripii. Mijlocul abdomenului și regiunea anală sunt albe sau albicioasă. Subcodalele ocru-roșcate sau gălbui-ruginii. Ciocul și picioarele negre. Irisul brun. La femele, părțile dorsale și ventrale ale corpului sunt de culoare cenușiu-brunie cu o nuanță fumurie. Părțile inferioare spălăcite, mai deschise, cenușiu-brunii, devenind albicioase în centrul abdomenului. Creștetul, gâtlejul și pieptul cenușiu-brunii (fără negru). Tectricele supraalare și remigele aripilor au o culoare uniformă brun-negricioasă, tivite pe margini și vârfuri cu alb-bruniu sau cenușiu. Pata albă de pe aripă lipsește. Târtița, supracodalele și coada roșcate, ca la mascul, dar mai terne. Juvenilul se asemăna cu femela, dar poate fi uneori identificat dacă este văzut de aproape după colțurile galbene ale gurii și penajul mai înfoiat pe spate, târtiță și tectricele supracodale. Femelele în prima iarnă sunt aproape la fel ca femelele adulte. Masculii din primul an de viață sunt variabili, unii se aseamănă cu masculul adult (morfa paradoxus), alții, probabil majoritatea, au penajul asemănător cu cel al femelelor imature sau adulte (morfa cairii) sau ușor mai spălăcit, cenușiu.[12][13][14][15][16][8][4][17]
Se hrănește cu mai ales cu insecte adulte, dar consumă și omizi, râme, melci mici și păianjeni, fructe diverse, dar și unele semințe. Codroșul de munte este mai terestru decât codroșul de pădure și se hrănește în principal pe pământ, scormonind uneori până la 2-4 cm în pământ pentru a dezgropa larve. De asemenea, se lansează în zbor spre pământ pentru a prinde prada, și uneori face salturi aeriene pentru a prinde insecte zburătoare și planează pe loc pentru puțin timp pentru a prinde prada din vegetație. Își vibrează coada, dar în general mai rar decât codroșul de pădure.[5][6][7][4]
Este o specie monogamă, foarte rar bigamă. Masculii de obicei ajung primii în locurile de cuibărit și își stabilesc teritoriul și cântă adesea cocoțați în locurile expuse, cu picioarele întinse și fluturând coada în mod sacadat. Perechea formată rămâne împreună de obicei numai un singur sezon, uneori până scoate primul rând de pui, iar aceeași pereche se poate forma din nou în anul următor. Cuibul este construit în întregime numai de femelă. Cuibul are forma unei cupe adânci și este împletit lax din ierburi uscate, frunze, mușchi, fibre vegetale, fâșii de scoarță și căptușit cu păr de animale (inclusiv lână) și câteva pene. Cuibul este amplasat în crăpături din stânci sau ziduri, în grohotiș sau pe terasa unei faleze sau între pietre, într-o gaură sau o crăpătură dintr-o movilă de pământ, uneori în bifurcație unui trunchi a unui copac. Poate cuibări și în diferite găuri din malurile râurilor sau eventual chiar scorburi. În localități sau în clădirile izolate, cuibul este amplasat intră între țigle, în fisurile din ziduri, între grinzi sau sub streașină. Ocupă cu succes și cuiburile artificiale. De obicei depune două ponte într-un an, în centrul Europei până la 10% din perechi depun a treia pontă. Ponta constă din 3-7 ouă, în majoritate albe sau cu o ușoară nuanță albăstrie, cu pete sau picățele mici brunii. Incubația este asigurată numai de către femelă și durează 13-17 zile și puii din cuib sunt hrăniți de ambii părinți. Puii părăsesc cuibul după 12–19 zile, câteodată înainte ca să poată zbura și pot să se întoarcă noaptea în cuib pentru a se odihni. După ce au părăsit cuibul, puii stau ascunși în apropierea cuibului și rămân dependenți de părinți până la 11 zile, dar uneori până la 3-4 săptămâni. Ating maturitatea sexuală la vârsta de un an.[5][6][7][8][4]